a10
Bolile din lumile literare
(III)
Marian Victor Buciu
Boala la oameni şi umanoizi
Jonathan Swift are 59 de ani în 1726 când i se tipăreşte romanul Călătoriile lui Gulliver (în româneşte de Leon D. Leviţchi, prefaţă de Vera Călin, Bucureşti: Editura pentru literatură, 1967). Moare peste două decenii după o boală lungă de şapte ani. Spre sfârşitul Părţii a treia din Gulliver citim despre struldbrugi, care se îmbolnăvesc, după socotinţa noastră, de altfel nepotrivită, pe la 30 de ani. Iar pe la 90 sunt, nu sănătoşi, dar bolnavi tun, stabili, un soi de eroi maladivi. Ei sunt constrânşi la experienţa rezistenţei prin bolire. „Bolile de care sufereau continuă să-i chinuie, fără ca starea lor să se agraveze, dar nici să se îmbunătăţească.“ Cum am spune, precum I.L. Caragiale despre Mitică al său: struldbrugii ăştia nu sunt nici prea-prea, nici foarte-foarte bolnavi. Poate că sunt bolnavi atât cât le e necesar ca să vieţuiască, de altfel deloc puţin. Cu neajunsul că pierd memoria, iar viaţa lungă (la 200 de ani sunt tot tineri) îi face să nu se mai înţeleagă generaţiile între ele, pentru că se schimbă limba. Mai importantă decât limba (ne)înţelegerii, nu tocmai de ajutor, ei se sprijină în suferinţă, iar ce contează e că limba de moarte pare că dispare, ca orice altă moştenire. Ei stagnează în boală, ca şi în ură, aproape într-o osândă înnăscută, dar perpetuată.
Partea a patra (Călătoria în ţara houyhnhnmilor), cap. VI, nu uită ţara natală, Anglia, „sub domnia reginei Anna“, menţinută în analogie cu noul spaţiu, ambiguu, (in)direct prezentat. Comerţul englez este şi aducătorul bolilor, întrucât din import „căpătăm tot felul de obiecte aducătoare de boli şi vicii“. Chinul şi osânda au aici, în spaţiul de bază al romanului, forme aparte. Nu le scapă nimeni, indiferent de vârstă sau sex. De altfel, ca la naturaliştii critici zolişti de mai târziu, aici boala e ereditară, chiar dacă oarecum selectivă, şi „mulţi copii vin pe lume suferind de tot felul de boli grele“. Anume femei, „prostituatele yahoo capătă o anumită boală, ce face să putrezească oasele acelora care le cad în braţe“. Boala nu face rău purtătoarelor, cât celor cărora ele o transmit, s-ar zice că violent, răzbunător. Un feminism ultra-radical ar putea râvni la condiţia prostituatelor yahoo, dacă lesbianismul s-ar bucura de imunitate… Yahooii deţin totul, cu maximă simplitate, sub control şi au aflat, pare-se că instinctiv, remediul. Atât cauza, cât şi efectul, sunt rezolvate. Yahooii ştiu că bolile trec la ei sau în ei, au aflat că sunt legaţi de cauza suferinţelor, e pentru ei floare la ureche să îndepărteze bolile fatale, imposibil de anticipat ori prevenit. Cauza bolilor, a tuturor, fără excepţie, este una şi bună, devenită bună, prin dezvăluirea ei. „Potrivit concepţiei lor, toate bolile provin din îmbuibare, ceea ce îi face să conchidă că este nevoie de o golire totală a corpului, fie pe o calea firească, fie pe gură.“ Toată vina e psihică. Mai greu se pare că le este să se abţină de la bulimie, decât să stăpânească fenomenul îmbolnăvirii de la cauză la efect. Bolile sunt nişte fleacuri, cumpătarea o imposibilitate, chiar şi în regim eroic. O luptă tot duc şi ei. Cum cred că boala se opune naturii, decid că şi natura să se opună bolii: „aşadar, solidele şi lichidele vor fi introduse prin anus şi date afară pe gură“! Denaturarea ar fi metoda unică împotriva bolilor. Fapt valabil pentru ce înseamnă natură. Există însă şi la ei şi altfel de boli decât cele zise ale trupului, aşa zicând palpabile, oricum vizibile, imposibil de contestat, în mod obişnuit. „Dar în afară de bolile adevărate, oamenii suferă şi de boli închipuite, pentru care doctorii au născocit leacuri închipuite (…) de cele mai multe ori femeile yahooilor se îmbolnăvesc de asemenea boli.“ Din nou, tot asupra femeilor cade îndeosebi boala, reală sau imaginară. Eficienţa tratamentului o anulează şi de data aceasta. Nu, acum, prin opunere, dar prin potrivire. Şi cine ar putea spune că rezultatul ar fi cumva afectat? Raţiune fără cusur, experienţa funcţionează deplin: bolnavii imaginari nici nu vor alt tratament decât unul imaginar. Mai cu seamă în privinţa bolilor şi tratamentelor imaginare hazul înlătură cu totul necazul.
În cap. VII din Cartea a patra, e pus în reţetă (retorică) un caz particular, de boală reală şi unică, imposibil însă de prevenit. Cum se tratează boala zisă anume „hneayahoo sau răul yahooiului“, după numele animalului din cuvântul întâi subliniat? „Doctoria care se prescrie este un amestec de balegă şi urină proprie, vârâte cu de-a sila pe gâtul yahooiului. Am avut adeseori prilejul să văd efectul minunat al acestei doctorii, pe care o recomand călduros compatrioţilor mei, deoarece este un leac admirabil împotriva tuturor bolilor pricinuite de îmbuibare.“ Dacă, la Rabelais, animalul (precizat: oaia), vindeca, iată, într-un mod asemănător, animalul, aici cunoscut doar nominal, inaccesibil măcar închipuirii, necum realităţii, pare deopotrivă că transmite şi vindecă boala care-i poartă numele. Deşi mai evident e că vindecă. Aşa, pur şi simplu, totuşi cum? Poate prin silă, de prostie. Tratament silnic şi totodată prin silă, în ideea aflării efectului în cauza însăşi.
Forţa de abolire a bolii
E firesc ca boala în literatură să se răspândească odată cu sporirea scrierilor. Dar şi timpul pune presiune pe prezenţa şi recunoaşterea bolii, care, la drept vorbind, nu doar că nu se ascunde, dar se revelează chiar şi când nu există. Boala înşfacă sănătos şi ne dă şi nouă de furcă, ne supune la ordin, la Samuel Butler, în romanul său Erewhon (în româneşte de Eugen B. Marian, prefaţă de Matei Călinescu, Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1967), apărut în original în 1872. Naratorul îşi aminteşte, în Cap. al VIII-lea: La închisoare, de „o mare greşeală“ pe care a comis-o. Una de voinţă: „ca să fiu trecut pe lista bolnavilor“. Firesc, omeneşte, bolnavul voia să fie ajutat. Nicidecum prin însurătoare, ca la Rabelais. Femeia este însă aici cea care ia act de cererea lui. Ea se prezintă aproape în rol de soţie, în ipostaza cea mai supusă, deşi nu umilitoare, devreme ce apare într-un anume fel, pentru bărbat, familială. „Când Yram mi-a adus gustarea de dimineaţă, am început să mă tângui de boala mea, aşteptând ca ea să-mi facă toate voile şi să mă compătimească, aşa cum acasă ar fi făcut cu mine maică-mea şi surorile mele. Dar nici vorbă de aşa ceva. Într-o clipită se făcu foc şi mă întrebă ce vreau să spun cu asta şi cum de-am îndrăznit măcar să pomenesc de un asemenea lucru, mai ales ţinând seama în ce loc mă aflu…“. Se vede că nu ştie bine pe ce lume se află, iar ce aducea de acasă nu se mai potrivea aici. Iar locul e determinant, face legea. Adaptarea nu este întotdeauna oportunistă, facilă, ea poate fi şi oportună, însă mai dificilă. Bolnavul, nesupus, integru, se manifestă neobişnuit cu o astfel de atitudine, perfect serioasă de altfel: „mânia ei era evident neprefăcută, încât am uitat pe dată de toată răceala mea şi am poftit-o să mă pârască tatălui ei, dacă avea chef, spunându-i că nici prin gând nu-mi trece să mă las ocrotit de ea în nici o privinţă“. Bolnavul se închipuie, din mândrie, sănătos (invers decât bolnavul închipuit al lui Molière). Ce are el e doar o banală răceală, spunem noi azi, într-o altă epocă medicală, mascând o anumită nelinişte. Dar cum îi priveşte ea răceala? Nici măcar cu răceală. Se face foc! Reacţia sa verbală e „muşcătoare“, sinceră, aşa o găseşte şi ea. E momentul ca să apară lămurirea mentalităţii locului faţă de boli şi bolnavi sau faţă de bolnavii care îşi declară bolile. Dispoziţia la dialog rămâne integrală, cu toată surpriza care vine, ca să lumineze ruptura de gândire dintre cei doi exponenţi ai unor lumi, nicidecum simple entităţi. Vom vedea mai departe ceea ce spune naratorul-personaj, bărbatul (punct de vedere falocratic, de bună seamă, un autor bărbat intră într-un personaj bărbat, ficţionalizându-se ca narator, respectiv personaj).