2018/n6/a22

„Poezia totală“

Alex Ciorogar

Ştefan Manasia a fost numit, şi nu doar o dată, liderul generaţiei 2000. Aş porni de la această afirmaţie nu pentru a-i nega statutul, ci, dimpotrivă, pentru a sublinia faptul că poetul clujean este, în fapt, nu doar unul dintre cei mai valoroşi scriitori ai generaţiei sale, ci, mai mult, unul dintre cei mai talentaţi poeţi ai ultimilor 30 de ani. Cu toate acestea, faţă de cea mai recentă apariţie editorială a sa (Gustul cireşelor, Bistriţa: Charmides, 2017), rezervele mele sunt, aş spune, suficient de serioase.

O distincţie ce mi se pare a fi de bun-simţ e cea conform căreia, dincolo de multitudinea expresiilor, două sunt palierele aşa-numitului douămiism: unul radical, celălalt moderat. Or, ipoteza mea e că, în ciuda aparenţelor, Manasia face parte din cea de-a doua categorie. Şi asta dintr-un motiv suficient de simplu: în fond, revolta îndârjită împotriva optzecismului, dacă e să acceptăm convenţia discursului critic aferent, îi rămâne străină poetului clujean. Rebeliunea sa aparţine unui alt ordin ontologic, ba chiar biologic, îndrăznesc să spun, tocmai pentru că textele sale n-au făcut niciodată corp comun cu scriitura pur angajată a liricii postrevoluţionare. Ceea ce nu înseamnă că autorul Amazonului n-ar avea absolut nicio legătură cu acel climat intelectual efervescent de la începutul veacului curent. Doar că palpitul existenţial se afla, încă de atunci, de partea „micilor invazii“. Aşa cum am demonstrat cu altă ocazie, Manasia pare a fi mai degrabă singurul continuator al direcţiilor predecembriste (metaforismul, intertextualitatea şi altele). El se opune, aşadar, radicalismului fracturist ori utilitarist, ca să numesc două dintre cele mai cunoscute direcţii din preajma noului mileniu. Din nou, asta nu înseamnă nici că din poezia sa ar lipsi autenticismul. Acesta nu e însă pus în slujba deconstrucţiei tuturor convenţiilor formale din istoria poeziei române ori în cea a demolării instituţiilor culturale.

Nu cred că aş exagera dacă aş spune, pentru a prelua o formulă des utilizată în raport cu discursul romanesc, că întreaga sa lirică compune, atât datorită multiplicităţii tematicilor abordate, cât şi varietăţii stilistice exersate, nici mai mult, nici mai puţin decât un soi de „poem total“. Nu lipsesc de aici nici criticile la adresa capitalismului sălbatic, nici aluziile livreşti în spirit postmodern, cum absente nu sunt nici construcţiile mitologice, enciclopedismul ori transcrierea experienţelor transgresive. Acestea sunt completate, aşa cum bine ştim, de scenariile SF şi de peisajele post-apocaliptice, dar şi de acalmia peisajelor bucolic-pastorale. Cine-a văzut vreodată un copac revoltându-se? Iată că, încă de la debut, Manasia părea să nu facă altceva decât să pregătească terenul pentru o posibilă şi viitoare critică ecologică a revoltelor vegetale. Pe un fundal postuman, un amestec inedit de primitivism şi futurologie acaparează, aşadar, întreg universul poetului clujean în care tentele distopice merg mână în mână cu japonezăriile evanescente.

Pentru a explica această anatomie hibridă, Andrei Terian scrisese undeva, în siajul teoriei franceze autoficţionale, că există, în discursul autorului, un nivel maximalist şi altul minimalist. Observaţia e într-adevăr justă, însă mi se pare că nu reuşeşte să surprindă sintaxa esteticii lui Manasia decât în urma unei reducţii fenomenologice neprielnice. Am propus, şi reiau aici, sintagma empirismului miraculos tocmai pentru a da seama de modul real de funcţionare a poeticii lui Manasia şi, totodată, de a surprinde efectele pe care aceasta le generează. Sintagma cuprinde, în mod simultan, latura ceremonioasă şi panteismul taciturn sau concretul imediat şi metafizicul. El rămâne oracular în formularea alegorică a stărilor euforice, acolo unde exotismul construcţiilor e întrecut doar de spectralizările realului. Cu o retorică explozivă şi un imaginar fabulos, Manasia livrează, fără a se feri de fondul naiv al literaturii ori de bovarisme dintre cele mai preţioase, un ansamblu sceptic şi sentimental al trăirilor psihologice şi al aventurilor evenimenţiale. De la tatonarea locurilor comune la explorarea „înălţimilor“ sublime, elasticitatea discursului său trădează o filieră a neoromantismului fabulos, motiv pentru care şi registrele oscilează de la procesele de excavare ale vitalismului la faimosul grunge cu irizaţii mazilesciene.

Problema e că cele de mai sus descriu foarte bine realizările sale anterioare şi mai puţin—sau aproape deloc—pe cele actuale, iar aporia constă în aceea că discursul critic se vede nevoit, pe de-o parte, să repete anumite demonstraţii cu riscul de a le transforma în simple clişee, iar, pe de alta, să observe că, odată cu apariţia fiecărui nou volum, ele nici măcar nu mai au relevanţa de altă dată. Declanşând cohorte totemice subcelulare, „gustul cireşelor“ înscenează o serie de aventuri ale redescoperirii sinelui, nelipsite întru totul de revelaţii mistice (un soi de metempsihoze ale iubirii). O serie de piese politice cu iz parabolic completează apoi poemele identitare, prelungind, fără prea multe inovaţii, direcţiile cărţii anterioare (Cerul senin, Bistriţa: Charmides, 2015). O notă cu adevărat aparte o constituie, însă, balcanismul digital care cuprinde o suită de ritualuri (fie că vorbim de arta seducţiei ori de arta versificaţiei), dar şi o pleiadă de meditaţii benigne despre fericire punctate cu tonalităţi absurde. Din păcate, însă, poemele erotice nu conving nici prin intensitate, nici prin procedeele figurale, iar cele social-politice—spre deosebire de anarhismul molipsitor al vechilor construcţii—nu par să constituie nimic altceva decât simplă butaforie. E simptomatic faptul că, odată ce bolta se înseninează, iar fructele îşi recapătă, iată, aroma, proiecţiile lui Manasia ajung—lăsând în spate sălbăticia materiilor indexate în cuprinsul volumelor anterioare—să-şi piardă ceva din amplitudinea orizonturilor de altădată, la fel cum receptaculii săi afectivi se dovedesc a fi de-a dreptul saturaţi.

Rafinată într-un sens aproape decadent şi totodată eclectic, „gustul cireşelor“ nu poate fi numărată printre reuşitele poetului clujean. Noroc doar că, în logica „poeziei totale“, urma scapă turma.