2018/n6/a20

„Istoriile“ Doinei Cetea

Rodica Marian

Cel mai recent volum de poezii al Doinei Cetea, intitulat semnificativ Istorii (Cluj-Napoca: Şcoala Ardeleană, 2017),conservă şi încununează autenticul ei lirism de substanţă particular stenică, de uimire împăcată cu minunea fiinţării, cu menirea vieţii în universul naturii primordiale. Altfel spus, cum afirmă uneori critica, locuirea poetică are, în cazul Doinei Cetea, o predominantă încărcătură de încredere în rostul existenţei, fără tumultul gravelor interogaţii ori îngrijorări. Totuşi, împăcarea cu lumea de aici şi de dincolo nu este exclusivă, dramatismul în acest spaţiu mitic se recompune la altă scară, aşa cum istoriile de viaţă şi de moarte sunt exemplare ca personalizări ale destinelor în satul tradiţional transilvan (ciclul Cetice). Din alcătuirea universului de simţire al poetei, o trăire adesea înflăcărată, face parte şi cheia mitului eliadian al eternei reîntoarceri, de fapt semnele străvechi ale legendelor, eresurilor şi basmelor, o mitologie circumscrisă unui loc anume, ca o variantă actualizată şi circumscrisă local, marcată, la rându-i, de exemplare istorii-poveşti ale unor personaje precum cele din textele poetice Petre şi Petre, Solomonarul, Miron al caprelor, Ileana lupilor, Miron. O poveste. În toate poeziile din primul ciclu (Cetice), miturile reînvie prin trăiri interioare intens participative, antrenând un cristalin halou de mister: „Când lupii şi luna/ Încing dansuri nebune,/ Mi-a apărut în faţă/ Miron al caprelor./ Jumătate stâncă/ Jumătate fiară/ Singur lucuitor al lumii/ Pe care-o ţinea în pumnii strânşi/[…] / Împrejurul capului/ Cunună de oase avea/ Greu să le numeri/ […]// Pe cărarea şerpuită/ El rătăcit/ Eu rătăcită.“ În ultimele versuri, se strecoară unda de nelinişte care consună cu dramatismul special al suveranului nezbucium de care aminteam (străbătând din ancestrala fibră vitală a poporului român), o căutare a refugiului în deplina apartenenţă la mirajul pământului, depăşind nesiguranţa ori îndoiala: „Nu mi-am găsit locul cel bun./ Îl caut în fiecare zi/ Mă cuibăresc în zeci de fraze/ Dar nu aleg cuvintele potrivite […] până când apare revelaţia: M-am învelit / În frunze de vie/ Şi mirosea a struguri […] // A raze de lună/ Strecurate printre crengi de măr.// Pământul şi iarba-mi şopteau:/ Cuprinde-ne în trupul tău/ Noi suntem locul căutat./ Visează, visează-l, visează!“ (Locul cel bun)

Comuniunea cu elementele naturii transgresează regnurile, generaţiile, fiorul străbunilor transgresează visele din istoriile unor figuri umane dragi, mama, bunicul, stăbunicul ori alţi săteni cu nume sau ocupaţii exponenţiale, totul configurează o viaţă care palpită pretutindeni: „Totul era viaţă/ În cimitirul vechi uitat de moarte/ […]/ Pârâiaşe tăiau albii/ Cât degetul de late/ Şi prin ele strigoii se strecurau în adânc.“ (Topirea zăpezii). Întâmplările tragice se încarcă de mister, destinele fiilor înecaţi şi plânsul mamelor lor se împletesc cu soarta apei, a mărului din grădină, a norilor, a luminii, a spicelor, precum în frumosul şi tulburătorul poem Petre şi Petre: „Un abur argintiu/ Învălui trupul mărului/ Lipit de cel al Savetei/ Şi-l ridică.“

În fantasticul mitologizant al „istoriilor“ transpare şi un component oniric caracterizant demersului poetic al Doinei Cetea, propriu ca expresie, dar consunând paradoxal proiecţiei concepute în savoarea baladescului propriu-zis. Visul vrăjit şi cu puteri magice este al femeii ce-şi vede urmaşii (Furtuna), vine din fotografiile străbunicilor, până şi suflul vital al arborilor e îngemănat cu un anume suflet (Stejarul, Frunza), iar „oarba rădăcină a fagului/ visează la marea uitată“. Vrăji şi descântece, vedenii, călătorii celeste, corbi şi mistreţi, iarba fiarelor, luatul urmei, fantasme de tot felul, caii din ţintirim, ierburile de leac, poarta stelară, tainicul pod al casei în care mai vin cei plecaţi din viaţă, fata fântânii, toate compun inflexiuni, reflexe, meandre ale unui univers atemporal, în care registrul arhaic se actualizează poetic ca o nouă primăvară, într-o genuină viziune proaspătă, o tradiţie mereu redescoperită. Alteori, lirismul copleşeşte orice poveste,  precum amintirea vie a uciderii mişeleşti a tatălui (Confesiune) sau meditaţia mai gravă din Singurătate.

Ciclul Umbre ilustrează acceaşi încrezătoare viziune a perenităţii, în care veşnicia nu mai este a satului, ca arhaitate românească conţinută, ci a vieţii dintotdeauna şi de dincolo, a marii istorii, a umbrelor exemplare şi pitoreşti (Petru, Vasile şi Bufniţa, Lulu de Cluj) a viselor stranii, protejate de un sentiment intens (Vis), impresiile unor călătorii exotice (Petra, Cavalerii templieri, Wadi rum). Ultimul text al volumului,  Cărţile, este o conversie şi o deschidere în spiritualitatea creaţiei a eternei reîntoarceri, cu corolarul ei, specific poetei, înscris în tema persistentă a moşilor şi strămoşilor. Acest text poetic este emblematic, limbajul lui cristalin, carismatic, cu mult tâlc şi cu mijloace poetice esenţializate, în tonul general al cărţii. Doina Cetea găseşte o admirabilă, armonioasă, distinctă respiraţie a expresiei, ritmată de propria-i cadrare în subiectul ei absolut, dincolo de mode şi experimente ostentative; volumul ei recent este demn de o deplină preţuire critică, dar şi degajând, în relaţie cu afinităţile elective,  o reală, echilibrată încântare.