2018/n6/a17

O analiză a demografiei transilvănene din timpul Marelui Război (Ioan Bolovan, Primul război mondial şi realităţile demografice din Transilvania. Familie, moralitate şi raporturi de gen, Cluj-Napoca: Şcoala Ardeleană, 2015)

Ştefan Bolea

Cartea profesorului Ioan Bolovan, Primul război mondial şi realităţile demografice din Transilvania. Familie, moralitate şi raporturi de gen, cu o prefaţă de prof. Liviu Maior, Cluj-Napoca: Şcoala Ardeleană, 2015, conţine o analiză a perturbărilor demografice din Transilvania cauzate de drama Marelui Război. Volumul este structurat în patru capitole: primul este dedicat aspectelor demografice generale (emigrări şi deportări); al doilea se referă la mişcarea naturală a populaţiei (naşteri, decese, mariaje); al treilea discută comportamentul matrimonial şi familial; al patrulea priveşte pe scurt atitudinea caritabilă şi raportul dintre biserică şi societate. În postfaţa cărţii, istoricul clujean examinează anumite ipoteze contrafactuale legate de perioada discutată, care s-au bucurat recent de popularitate.

Ioan Bolovan stabileşte importanţa temei studiate, indicând amploarea fără precedent a conflictului şi, mai ales, imensul sacrificiu uman al românilor transilvăneni: „Din punct de vedere uman, Primul Război Mondial a însemnat numai în Europa în jur de opt milioane şi jumătate de victime din rândul combatanţilor, circa 1.200.000 de pierderi provenind din Austro-Ungaria … Din Transilvania, în intervalul 1 august 1914-1 noiembrie 1918, au fost mobilizaţi în cadrul armatei austro-ungare 926.000 de bărbaţi. Pe naţionalităţi, românii reprezentau 52,27% din totalul celor mobilizaţi, respectiv 484.924 de oameni …“ (p. 24) Desigur, o parte din transilvăneni au trecut Carpaţii într-o Românie care se declarase neutră şi care nu va intra în război decât în 1916, dar cei mai mulţi dintre ei au fost îndemnaţi să slujească cauzei imperiale: „Atât conducerea Partidului Naţional Român, cât şi liderii celor două biserici româneşti (ortodoxă şi greco-catolică) le-au cerut românilor să rămână loiali împăratului şi să se înroleze în număr cât mai mare“ (p. 27). De altfel, în septembrie 1916, sudul Transilvaniei devine teatru de război între România şi Puterile Centrale (p. 37) şi ne putem imagina (aşa cum au făcut-o, printre alţii, Rebreanu şi Agârbiceanu) cât de incomod – ca să folosim un eufemism – trebuie să fi fost conflictul fratricid dintre ardeleni şi cei din Regat.

Istoricul clujean ne arată că una din caracteristicile fundamentale ale războiului este faptul că aduce cu sine sărăcie şi foamete: „Din anul 1915 scade recolta, în 1916 se înregistrează o scădere şi mai dramatică (numai în 1915 Austro-Ungaria a fost nevoită să importe din România 50.000 de vagoane de cereale)“ (p. 46). Din pricina absenţei bărbaţilor mobilizaţi, femeile, bătrânii şi copiii devin responsabili de lucrările agricole, iar productivitatea lor nu era la înălţime. Un extras memorialistic din opera lui David Prodan devine extrem de elocvent în acest context: „Mi-a rămas în amintire mai mult foametea, decât învăţătura. În anii de urmă [ai războiului] aceasta devenise cumplită … Vacanţele erau obişnuit mai lungi, motivate de lipsă de combustibil, de alimente … Tot lucrul a rămas în seama noastră, doi bătrâni, moşul şi mama şi noi trei copii, eu cu cele două surori mai mici ale mele“ (pp. 106, 108-9). Mai mult, război înseamnă boală: „Război şi foamete, «pestilenţă» şi moarte – toate acestea reprezentau împreună în experienţa colectivă a oamenilor «cei patru cavaleri ai Apocalipsei» şi simbolizau dintotdeauna acele flagele şi suferinţe care – nu fără aportul omului – şi-au lăsat urmele devastatoare atât în cadrul armatelor, cât şi în rândurile populaţiei civile“ (p. 60). De altfel, I. Bolovan arată că mai mult de 12% din armată austro-ungară suferea mai ales de boli venerice, care s-au dovedit mai letale decât dizenteria, tifosul şi tuberculoza luate împreună (p. 85). Mai concret, război înseamnă moarte. Omniprezenţa morţii a condus nu numai la durere, ci şi la resemnare (p. 63); acceptarea fatalistă a „principiului realităţii“ ar putea explica şi faptul că „oamenii nu au mai fost atât de entuziaşti în a frecventa biserica“ la fel ca la începutul războiului (p. 136).

Cu toate acestea, populaţia Transilvaniei nu a intrat în declin – cum ar fi fost logic – din pricina nemijlocită a mortalităţii, ci din cauza mijlocită a înăspririi condiţiilor vitale (moartea poate acţiona tăcut, diminuând şi deteriorând existenţa), care a condus la reducerea drastică a ratei natalităţii. „Cu alte cuvinte, starea de război şi tot ceea ce implica ea (lipsuri de alimente, furaje, animale de hrană şi tracţiune, lipsa îngrijirii medicale corespunzătoare, stare psihologică etc.) au afectat mai grav nu mortalitatea, aşa cum ne-am fi aşteptat, ci procrearea, respectiv numărul anual de naşteri“ (p. 65). De altfel, în creaţia folclorică Jalea vieţii, citată de istoric, autoarea anonimă deplânge nemângâierea sau insatisfacţia erotică datorată absenţei alterităţii sexuale:  „Cântă cucul la hotar/ Şi fetiţe cu amar/ Cu amar, cu mare dor/ Nu-s feciori în vârsta lor/ Frumuşele fete-or fi/ N-are cine le iubi/ Că-s feciori la bătălie/ Nu mai este veselie“ (p. 66). Într-un alt extras, de data aceasta din arhiva Fondului de Scrisori din Primul Război Mondial – în treacăt fie spus, inserţiile memorialistice şi arhivistice dau o savoare aproape romanescă volumului –, întâlnim o grăitoare descripţie a libidoului ori a erosului care se inflamează din pricina distanţei: „Domnica zice că să-i scrii o carte când să vie la tine că tare i dor de tine te-ar ţuca da eşti departe, da a tomni Dumnezeu de îţi fi şi aproape şi Domnica ar vre să te ţâpi pă o noapte acasă să te culci cu ea în pat“ (p. 57 n.).

Moralitatea din timpul războiului intră într-o zonă gri: pe de o parte, bărbaţii găsesc în sexualitate o defulare de la permanenta anxietate rezultată din intimitatea cu gândul morţii; pe de alta, coabitarea femeilor cu inamicul masculin – o formă de prostituţie – este în primul rând o metodă de supravieţuire. Aflăm că în Anglia, femeile erau bănuite de „febra kaki“, motiv pentru care a şi fost înfiinţată o „poliţie feminină“ (p. 80), care ar fi trebuit să vegheze asupra castităţii. Un extras din Regulamentul prostituţiei pe frontul sud-estic (care aminteşte de documentele privind sexualitatea comentate de Michel Foucault) ne arată disperarea autorităţilor, care erau incapabile să frâneze libidoul nestăvilit al combatanţilor: „Soldaţi! Lupta om contra om v-a lovit pe unii dintre voi mortal, pe alţii i-a făcut răniţi şi bolnavi. Acesta este războiul şi loviturile acestuia sunt inevitabile. Dar cum stă cu lupta bărbatului contra femeii?! Dat fiind că aţi dus războiul în ţări inamice, femei şi fete vă stau în faţă ca inamici, şi care cu zâmbetul pe buze vă iau sănătatea şi forţa. Când vă infectaţi astfel, nu vă înşelaţi numai patria prin pierderea forţei, ci şi pe cei dragi de acasă“ (p. 86). Or, din punct de vedere sociologic, femeile „care deveneau infidele, care beau cu soldaţii, răspândirea mijloacelor de control al naşterilor, separarea moralităţii de sexualitate, toate au influenţat raporturile dintre sexe atât în timpul luptelor, cât şi după război“ (p. 82). În timp ce a subminat autoritatea bărbatului, conducându-l spre vulnerabilitate, infirmitate, boală şi moarte, spre conştiinţa caracterului contingent al masculinităţii (după cum se vede de pildă în piesa Afară, în faţa uşii de Wolfgang Borchert), războiul a condus la emanciparea celui de-„al doilea sex“: „Este neîndoielnic faptul că multe asemenea femei… după război nu au mai acceptat uşor un statut degradant în cadrul menajului, iar dacă soţul, fie el alcoolic sau violent, ar fi dorit să le menţină în inferioritate, ar fi avut cu siguranţă curajul să divorţeze şi să-şi ia viaţa în propriile mâini, deoarece experienţa anilor de război le-a arătat că se pot descurca şi singure“ (p. 90).

În postfaţă, Ioan Bolovan demontează câteva din „miturile“ istoriei contrafactuale, argumentând că România nu ar fi fost capabilă să-şi întregească teritoriul fără a ieşi din neutralitate (aşa cum opina Lucian Boia); conform istoricului clujean – iar ipoteza sa este plauzibilă –, o mare parte din Banat, Crişana şi Maramureş ar fi aparţinut astăzi Serbiei şi Ungariei „dacă România nu ar fi intrat în luptă“ (pp. 143-4).

Volumul Primul război mondial şi realităţile demografice din Transilvania. Familie, moralitate şi raporturi de gen de Ioan Bolovan este recomandabil nu numai celor pasionaţi de istorie, ci şi celor interesaţi de sociologie, antropologie, filosofie. Mai mult, chiar şi un literat s-ar putea inspira din traumatica demografie transilvăneană. De asemenea, filonul memorialistic dă o aromă de thriller riguroasei cercetări, lectura devenind antrenantă.