2018/n6/a15

Lirica de idei

Constantin Cubleşan

Cele două plachete de versuri ale lui Camil Petrescu – Ideea. Ciclul morţii (1923) şi Transcendentalia (1931) – opere de tinereţe, se constituie ca o demonstraţie, ca o împlinire artistică demonstrativă în intenţia autorului, anunţându-i, de fapt, concepţia asupra literaturii (romanescă în primul rând) pe care avea să o scrie: Ultima noapte de dragoste…(1930) şi Patul lui Procust (1933). Ambele demersuri lirice au un pronunţat caracter biografic, ilustrând experienţa dramatică a poetului participant la campaniile militare din primul război mondial. Numai că nu mărturia de acest tip a trezit interesul criticii literare, al cititorilor la urma urmelor, care aveau parte în epocă de numeroase scrieri ce radiografiau conflagraţia sub toate aspectele ei abominabile. Camil Petrescu venea cu o altă atitudine (estetică!), evidenţiindu-şi făţiş reacţia refractară faţă de orice fel de exprimare comodă, metaforică, a trăirilor eroice, civice dacă doriţi, alegând calea descripţiei fruste, de un realism crud, a momentelor de viaţă în care, la o primă vedere, nu era nimic poetic. Ba, dimpotrivă, naturalismul acceptat cu detalieri duse până la limita verismului (manieră foarte puţin cultivată la noi, contrastând provocator cu aceea a simbolismului) degajă frisoane de umilinţă şi decădere umană, cu totul prozaice: „Plouă fără grabă.// Ne afundăm în gropile înguste,/ Mocirloase./ Lângă focul care nu mai vrea să ardă,/ Ghemuiţi pe aşternuturi joase,/ De crăci murdare de noroi/ Ca să se scurgă apa pe sub noi.// Sentinele nemişcate par momâi,/ Cu foi de cort în cap,/ Cu picioarele înţepenite în nămol;/ De groşi ce sunt/ Abia de mai încap în şanţul gol“ (Vecinicie). Se insinuează, de fiecare dată, cu fiecare poem, câte un nucleu epic, tratat oarecum reportericeşte sau, mai degrabă, notat ca într-un jurnal de front, consemnat de o mână aparent cinică. E mâna aceluia care caută într-o asemenea factologie macabră (cineva trimitea de aici la o estetică a urâtului) nu atât poeticul întâmplării – era o misiune mult prea facilă –, cât ideea de poezie a trăirii omenescului în orice condiţii, o poezie a esenţei existenţialităţii, identificată cerebral şi asumată programatic, denunţată ca un veritabil crez artistic, în chiar poema ce deschide ciclul: „Dar eu/ Eu am văzut idei […] De dincolo de lucruri am văzut ideea,/ Cum vezi, când se despică norii grei/ Şi negri/ Zigzagul de argint al fulgerului viu […] Eu caut în natură pretutindeni, ideile […] Eu sunt dintre acei/ Cu ochii halucinaţi şi mistuiţi lăuntric,/ Cu sufletul mărunt/ Căci am văzut idei“ (Ideea).

Descripţie a realului, cu întâmplări diurne dintre cele mai banale şi terifiante posibile, într-un soi de halo baladesc – întregul ciclu are, în ansamblul său, alura unui virtual roman cu subiect selectat din grozăviile conflagraţiei – este gândit anume de autor, astfel încât să potenţeze în surdină poeticul subiacent al factologiei. În acest sens, Camil Petrescu se şi explică în prefaţa ediţiei din 1973 (Opere. Ediţie de Al. Rosetti şi Liviu Călin, Bucureşti: Minerva): „Eu nu identific poezia cu realul […] Consider realul doar un punct de plecare obligatoriu, pentru a nu naufragia, important şi comod, într-un nebulos facil, în simplă performanţă verbală, ca la pomenitul celebru poet european (e vorba de Paul Valéry – n.n., Ct. C.), halterofil de bombe de carton cătrănit […] Esenţa poeziei este imaginea şi aura ei. Idei văzute şi traduse în imagini […] înainte de înlănţuirea ascendentă a imaginilor, care singure pot traduce ceea ce nu se poate nota, vreau un plan realist, o alergare pe pământ, ca aceea a unui avion, care cu cât e mai puternic şi se înalţă mai sus, cu atât are mai lungă această pornire“. Din acest punct de vedere, aprecierea lui Gheorghe Glodeanu (Poetul care a văzut idei, prefaţă la Camil Petrescu, O sută şi una de poezii, selecţie, prefaţă şi repere critice de Gheorghe Glodeanu, Bucureşti: Editura Academiei Române, 2017) este perfect îndreptăţită când criticul spune, sintetizând: „Depăşirea realului marchează pătrunderea în sfera abstractă a ideilor, de unde şi definirea poeziei ca o cunoaştere «plastică a zonelor înalte». De aici o nouă definiţie a poeziei, văzută ca o traducere a sensurilor lumii în imagini adecvate“.

Secvenţele ciclului (Ciclul morţii) au un filon ideatic unitar, anume acela al contemplării, mai mult, al trăirii drumului fatal spre moarte, în fiecare zi, în fiecare clipă: „Intrăm, alunecăm pe povârnişul gol şi noroios al morţii“ (Versuri pentru ziua de atac). Poezia acestei trăiri e macabră, depresivă, arătându-şi feţele multiplicate în momente diferite ale perceperii ei: în timpul marşului („De nopţi întregi prin pulberea uscată/ Şi mai înecăcioasă decât fumul,/ Mărşăluim spre miazăzi/ Şi/ Cu cât mai mult înaintăm/ Cu-atât mai lung e drumul /…/  Şi fără nicio vorbă ne privim/ Cu feţe descompuse de cadavre“ – Marş greu); în clipe de acalmie („Soldaţii în repaus,/ S-au tolănit pe iarbă /…/ Alături baionetele sclipesc/ Ca ochi egali şi siguri“ (Repaosul); urmând patrula dispărând spre liniile vrăjmaşe („Noi ne-ntrebăm paralizaţi:/ E oare jocu-acesta fără faţă/ În noaptea neagră, oarbă,/ Doar o smintită baba-oarbă/ În care azvârle-o viaţă?“ – Patrula); apropierea de tranşeea inamicului („Ne strecurăm plutind ca trei strigoi/ În bezna unui necuprins cavou“ – Mâna); în descoperirea cadavrului unui camarad („Soldaţii vin cu toţi, pe rând să vadă/ Această neînsemnată victimă/ A-ncăierării dintre milioane/ Zvârlită pe troiane./ Privesc lung – şi scurt se depărtează/ Cu ochii-ntunecaţi, cu-o gheară-n inimă“ – Cadavrul); bucuria primăverii („Soldaţii palizi au ieşit la soare/ Şi fericiţi ei se salută cu surâsuri:// E un descântec care plouă din soare“ – Primăvară) ş.a.m.d.

Aceeaşi atmosferă lugubră se prelungeşte în câteva Ciorne şi Fragmente, Camil Petrescu căutând poezia pustiului sufletesc, în „cuvinte mai simple decât piatra“, când „gândurile/ Uscate, rătăcite/ Păsări obosite peste pustiuri nisipoase“ reînvie imaginea aievea a iubitei („Apropierea ta adevărată/ Neaşteptată, negândită, la doi paşi,/ Mă-ngheaţă ca o nălucire“ – Ciornă I).

Experienţele de viaţă (cum zice Gheorghe Glodeanu) în situaţii existenţiale limită, balansează pe un ax emoţional, în pandant, între Thanatos şi Eros, imprimând relatării aride, în primul ciclu, şi meditaţiei candid absurde, sentimentală, în cel de al doilea ciclu, Un luminiş pentru Kicsikém, o evidentă veridicitate a realului.

În pacea de după război, poetul care a trecut prin atâtea momente de dimensiuni apocaliptice, se regăseşte (oarecum nesperat), în intimitatea unei iubiri exuberante pe care i-o oferă „albă şi fragedă“ neastâmpărata unguroaică (în româneşte, kicsikém se traduce prin banala expresie de alint: micuţa mea) – „Micuţă şi frumoasă/ şi neastâmpărată/ Ca jocul unei albe sonatine“ (Când vii la mine) – angajând mai degrabă o atitudine rigidă decât una romantică, într-o ambianţă de interior, voit prozaică, poezia trebuind a fi dedusă, şi aici, din tocmai detaliile minore ce alcătuiesc diurnul (o altă realitate) prezenţei celor doi ce se descoperă reciproc apropiaţi şi străini în acelaşi timp, atâta vreme cât abia pot comunica verbal („Ţi-am spus că am scris pentru tine/ Versuri/ Şi curiozitatea ta nu mai are astâmpăr…/ M-ai luat lângă tine pe divanul/ – Pe care mai cad draperiile roşii de catifea –/ Şi mă pui să ţi le traduc în nemţeasca mea /…/ Eu povestesc ce-mi trece prin cap/ Şi seriozitatea ta e fără margini“ – Versurile), acceptând limbajul emoţional al gesticii: „În picioare/ În mijlocul patului/ Ai aruncat pe rând jos pe covor/ Toate de pe tine,/Tu luminoasă şi ştrengară ca o glumă/ A soarelui/ Şi din valuri de dantelă albă,/ Apari mai albă,/ Mică şi desăvârşită ca din spumă./ Mai ai acum în mână/ Cămăşuţa străvezie şi uşoară/ – Şi parcă ai în mână un suflet nevinovat“ (Nimfa). Poetul mizează aici pe o senzualitate în sine, generatoare de lirism, ce vine din obscurul relaţiei erotice, aşa cum febrilitatea emoţională din Ciclul morţii, stârnită de reacţia instinctuală, elementar-umană, în faţa morţii aproape de neevitat, creează poezia trăirilor autentice. Acest tip de lirică antipoetică surprindea prin noutatea ei neconformă tradiţiei. Este o altfel de accesare a poeticului genuin aflat în realităţile prozaice ale existenţialităţii. Aşa cum romanele, în relaţie directă cu care se află aceste poeme (Versurile lui Ladima – alcătuind pagini „gândite să apară în roman“, notează autorul) aduceau conflictual o realitate frustă, minată şi ea de un poetic subsidiar, al trăirilor fundamentale în actualitatea descrisă prin denudarea de orice infuzie demonstrativ-metaforică.

Ciclul Transcendentalia e de-acum mai abstract, ideile poetice sunt dezvoltate într-un discurs ermetic, în vecinătatea liricii lui Ion Barbu („Răstoarnă: ceru-i verde, câmpia e albastră;/ Să poţi să fii dincoace de magica fereastră./ Să poţi vedea deodată moneda-n două feţe,/ să fii unde ţi-e gândul, şi să te vezi apoi/ în locu-n care acum eşti prins ca-ntre ostreţe…/ trimite-n lume umbra, cercând să te dezdoi“ – Aspecte).

Umbrit de virtuozitatea romanelor şi a dramaturgiei sale, poetul Camil Petrescu a fost (şi continuă să fie) nedreptăţit, prea puţin discutat şi aproape deloc citat în discuţiile despre modernitatea liricii noastre contemporane. E o nedreptate pe care antologia recent alcătuită de Gheorghe Glodeanu cată să o risipească, utilizând o bună armătură critică, specifică, de altfel, capacităţii de cuprindere în ansamblul său a fenomenului literar autohton.