2018/n6/a14

Eterna reîntoarcere la textul eminescian

Iulian Boldea

Cărţile de critică literară ale lui Alex Ştefănescu (Preludii, Jurnal de critic, Între da şi nu, Dialog în bibliotecă, Introducere în opera lui Nichita Stănescu, Prim-plan, Istoria literaturii române contemporane, Mesaj către tineri. Redescoperiţi literatura!) cuprind note de lectură, comentarii, interpretări şi analize, redate în stil original, explicit cu premeditare, uneori în formă dialogată. Criticul întrebuinţează o strategie de persuadare a cititorilor printr-un limbaj de o simplitate voită, cu o scriitură dezinvoltă, de o naturaleţe frustă, cu comparaţii din diverse zone ale culturii şi societăţii, cu paralelisme insolite, cu ironie, umor, spirit parodic şi ludic. Afişând un „epicureism bine temperat“ (Gh. Grigurcu), criticul cultivă un anume hedonism al întâlnirii cu literatura, o voluptate nereprimată a citirii şi recitirii, astfel încât, în cazul lui Alex Ştefănescu, francheţea, tranşanţa afirmaţiilor se îmbină cu o doză asumată de impresionism critic, determinată de identificarea cu relieful operei literare.

În Eminescu poem cu poem. La o nouă lectură (Bucureşti: All, 2017), întreprinde un demers temerar, acela de a interpreta poemele lui Eminescu prin grilă personală. Demersul hermeneutic a reieşit dintr-o interogaţie sau dintr-un pariu cu sine, ce au avut ca rezultat un efort constant şi tenace de patru ani („Cum să pretind că sunt critic literar dacă ajung la sfârşitul vieţii fără să fi scris despre cel mai mare poet al nostru şi unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii?“). Motivaţia scrierii acestei cărţi despre poemele lui Eminescu este explicată, de altfel, în stilul său inconfundabil, cu umor, fantezie şi instinct ludic, chiar de autor: „Am deschis odată un manual de literatură pentru elevi şi am nimerit la poezia Floare albastră a lui Eminescu. Admirabila poezie, simplă şi fermecătoare, era reprodusă în întregime, după care autorii lucrării ofereau adolescenţilor un comentariu critic interactiv. Practic, era vorba de o serie de întrebări scurte şi autoritare, care te făceau să te gândeşti la un răpăit de mitralieră: care sunt actanţii în această poezie? cum poate fi reprezentată diegeza ei? ce topos identificaţi? […] Acest limbaj critic rebarbativ, cu pretenţii de limbaj ştiinţific, nu avea nicio legătură cu frumuseţea poeziei eminesciene. Era ca şi cum cineva ar fi încercat să culeagă o floare cu un buldozer. În acel moment m-am hotărât să scriu o carte despre poeziile lui Eminescu“.

Elogiul liricii eminesciene, constant, motivat, relevă disponibilitatea criticului pentru generozitatea frazării, pentru jubilaţia descifrării unor înţelesuri ce legitimează mesajul, vocaţia şi condiţia eminesciană a fiinţei. Este relevat stilul ceremonios („Eminescu are în aproape tot ce scrie, şi într-o scrisoare de dragoste, şi într-un articol de ziar şi chiar într-un scurt mesaj prin care refuză o invitaţie la masă, un stil ceremonios“), precizia şi spiritul critic („Pentru Eminescu, problema nu este găsirea unor idei, ci strădania de a le selecta şi exprima. De a le selecta cu spirit critic şi de a le exprima cu precizie“, despre Criticilor mei), subtilitatea versurilor („Pentru cititor este o surpriză să ia act de subtilitatea unor versuri care seamănă cu nişte strigături“, comentariul despre La mijloc de codru…), dramatismul unor imagini („Este o hartă a României de un dramatism răvăşitor, întrucât are hotarele marcate nu cu creionul, ci cu imagini ale invaziei“, despre Doină).

O redescoperire a lui Eminescu, omul, întâlnim în comentariul la Floare albastră, poezie construită pe contrastul dintre artificiul ideii filosofice şi spontaneitatea sentimentului iubirii: „Un bărbat cu pălărie, grav şi gânditor, şi un drac de fată, care se cam plictiseşte cu el şi vrea să-l atragă în jocul dragostei – aceasta este situaţia de un fin umor descrisă în Floare albastră. Nu este singura dată când Eminescu se ironizează pe sine pentru preocupările sale înalte şi abstragerea din realitate. Nu este singura dată când simpatia sa merge către frivolitatea inocentă a celei care ştie parcă mai bine decât toţi învăţaţii lumii cum trebuie trăită viaţa. Eminescu se vede pe sine dinafară şi înţelege că este şi ceva comic în condiţia de poet, cu privirea pierdută mereu în infinit“.

Ceea ce relevă acest volum de exegeză eminesciană al lui Alex Ştefănescu este, înainte de toate, un fel de voluptate a interpretării poemelor eminesciene, în cuvinte simple şi dense, o senzaţie de proaspăt, de ingenuitate şi de bucurie a lecturii unor capodopere ale literaturii române. Tonul relaxat, neceremonios, dublat de umorul charismatic al criticului produce unele comparaţii şi aluzii pe care unii le pot considera indecente („În cele mai îndrăzneţe cărţi erotice din vremea noastră nu există atîta erotism cît în acest vers. Poate să-şi încrucişeze Sharon Stone picioarele de o sută de ori, stîngul peste dreptul şi dreptul peste stîngul, tot nu va egala puterea de seducţie a acestei combinaţii de nouă cuvinte româneşti: «De a vîrstei ei căldură fragii sînului se coc»“). Alteori, explicaţiile psihologice vin să susţină comentariul, într-o dinamică a jocului critic cu nuanţele fanteziei şi ideilor eminesciene („Fata de împărat şi-l reprezintă pe necunoscut ca pe un nefericit, neiubit de nimeni, ca pe un «zburător cu plete negre, umbră fără de noroc», cu ochi adînci şi trişti. […] Acest mod de reprezentare confirmă, o dată în plus, înţelegerea de către Eminescu a psihologiei femeii: de multe ori ea preferă nu un bărbat puternic şi fericit, ci unul vulnerabil, care are nevoie de ocrotirea ei“). Nu de puţine ori, analiza poemelor eminesciene conduce la aprecieri asupra poeziei contemporane, nelipsite de accente critice la adresa minimalismului liric de azi: „Cum reuşeşte Eminescu să înţeleagă lumea dintr-o perspectivă realistă şi, în acelaşi timp, să-i evidenţieze sublimul, iată un secret de fabricaţie pe care ar fi bine să-l cunoască şi unii poeţi de azi, care cred că dau dovadă de realism (hiperrealism, minimalism etc.) numai dacă spală realitatea de poezie“.

În Călin (file de poveste), spectacolul nunţii, portretele nuntaşilor, ceremonialul –  toate acestea sunt surprinse în cheie ludică, ironică şi parodică: „Defilarea nuntaşilor minusculi este un spectacol de gingăşie şi umor. Îl putem privi şi noi, cu încîntare, dar şi mai emoţionant ar fi să ni-l imaginăm pe Eminescu desfătîndu-se, ca un copil, cu punerea în funcţiune a acestei nunţi-jucărie create de mintea lui. Extraordinare sînt momentele de voioşie ale unui geniu“. Poemul Luceafărul este interpretat prin grila anecdoticii şi a simbolurilor, într-un stil al simplităţii şi degajării analitice, fără ornamente hermeneutice şi complicaţii conceptuale, căci criticul caută să surprindă geniul eminescian în starea sa genuină, punându-l, totodată, în relaţie cu lumea şi cu sensibilitatea noastră de azi („Noi, oamenii de azi, cu sensibilitatea dată la minimum sau extirpată şi cu imaginaţia educată de filme de acţiune, trebuie să facem un efort ca să vedem în mintea noastră luceafărul trimiţînd întîi o rază în iatacul fetei de împărat şi alunecînd apoi pe această frînghie de lumină. […] În iatacul unei fete de azi, bărbatul din visurile ei erotice vine probabil nu ca un luceafăr care alunecă pe-o rază, ci ca un luptător cu vestă antiglonţ“).

Interpretările lui Alex Ştefănescu sunt naturale, de un firesc savuros, criticul luându-şi foarte în serios menirea şi mesajul din manifestul publicat anterior (Mesaj către tineri. Redescoperiţi literatura!). Prin claritatea comentariilor sale, Alex Ştefănescu chiar asta face, îi îndeamnă pe tineri să redescopere frumuseţea inefabilă a versului eminescian.