2018/n5/a13
George Coşbuc – popasul clujean –
Mircea Popa
Poet de impresionantă construcţie epică, George Coşbuc a fost şi el clujean timp de doi ani şi jumătate. Născut la 20 septembrie 1866 la Hordou, lângă Năsăud şi trecut la cele veşnice în 1918 (s-au împlinit în această luna o sută de ani de la moarte), în urma absolvirii liceului din Năsăud, familia, care avea în spate un lung şir de preoţi, l-a destinat carierei preoţeşti şi l-a dus la Seminarul greco-catolic din Gherla. Temându-se că ar putea rămâne în închisoarea de teologi, tânărul Coşbuc, care n-avea nicio înclinaţie spre cariera preoţească, a făcut rătăcit unul dintre actele trebuitoare la dosarul de înscriere la Gherla. La întoarcerea acasă, şi-a pledat din nou cauza pe lângă părintele său, rugându-l să-l lase să plece la studii la Cluj. Cu concursul mamei, a reuşit să-şi înduplece tatăl, astfel că, la 13 august 1884, el se adresa cu o cerere administraţiei fondurilor grănicereşti, solicitând un stipendiu pentru studiile viitoare de la universitate. La data de 1 septembrie, primea deja răspuns că i s-a aprobat un ajutor de 200 de florini pentru anul şcolar în curs. Cu speranţa că se va descurca cumva cu banii, la începutul lunii septembrie pleacă spre Cluj, hotărât să ia în piept viaţa şi sperând că va putea urma cursuri de „iură“ şi de filosofie, singurele facultăţi mai aproape de vocaţia sa literară. Aceasta s-a manifestat impetuos încă de la o vârstă fragedă, una dintre primele poezii care ni s-au păstrat, Pe cer, datând de la vârsta de 14 ani. E de menţionat apoi faptul că, după debutul său poetic din „Şcoala practică“ a lui Vasile Petri din Năsăud, numele lui pătrunde şi în coloanele revistei „Familia“ de la Oradea, unde, în numărul din 18/30 noiembrie 1884, el este prezent cu o prelucrare după Petøfi.
Când ajunge la Cluj, în septembrie 1884, primul lucru pe care îl face e să-şi liniştească părinţii cu privire la situaţia lui, astfel că, la 22 septembrie, el le adresa acestora cea dintâi epistolă, în care le dădea detalii despre modul în care s-a instalat. Iată ce le scria cu acest prilej : „Iubite tată! Cost mi-am luat cu 11 florini/ la o unguroaică; mâncăm vreo şase-şapte români laolaltă. Cuartir n-am. Trăiesc într-un făgădău, unde am închiriat o chilie cu 10 fl. până la prima, trei inşi. De la 1 octomvrie mă voi muta în cvartir separat“. Dacă problema locuinţei a fost rezolvată pentru moment, mare necaz are din pricina ciubotelor, deoarece cele vechi i-au rămas strâmte şi îi provocau răni la mers, astfel că a trebuit să-şi comande altele: „Cu papucii am avut mare val. A căpătat ochi de găină [= bătătură – n.n.] şi n-am putut umbla deloc şi am fost silit să-mi fac papuci comozi, dar nici cu ei n-am putut umbla. Acuma port nişte papuci vechi“. Stipendiul întârziind, e nevoit să scrie din nou acasă, solicitând grabnic măcar 5 florini „ca să-i capăt până marţi, deoarece miercuri e prima octombrie şi trebe să mă încartirez“. Într-adevăr, de la 1 octombrie s-a mutat în locuinţa unui cunoscut de la Năsăud, mai mare cu un an decât el, Leon Scridon, aflat în al doilea an la Drept, cu care a împărţit cvartirul. Acesta, ştiind că George scrie versuri, l-a luat cu el la şedinţa de constituire a societăţii studenţeşti româneşti „Iulia“, patronată de profesorul Grigore Silaşi. Recunoscându-i-se calitatea de poet, a fost ales, prin insistenţele lui Leon Scridon, chiar în conducerea societăţii, tinerii săi colegi proclamându-l pe noul venit „membru de încredere“. Era deja o primă biruinţă a tânărului literat, care avea de gând înainte de toate să-şi urmeze vocaţia literară, aşa după cum îşi aminteşte mai târziu şi colegul său de cameră: „Am locuit cu George într-un cvartir mai multe luni. Pe atunci citea din literatura germană pe Schiller, Goethe şi poeziile lui Petøfi traduse în limba germană, iar în biblioteca universităţii, îndeosebi în lunile de iarnă, răsfoia cărţi şi reviste care se potriveau cu înclinaţiile sale literare, urmând totodată şi indicaţiile profesorului de limba şi literatura română, Grigore Silaşi, conducătorul românilor din Cluj de pe vremuri, ocrotitorul şi îndrumătorul studenţilor universitari români. Tot la îndemnul acestui profesor, a tradus din nemţeşte poemul Zlatna de Martin Opitz, pe care l-a publicat în «Tribuna» din Sibiu. Îmi reamintesc plimbările ce le făceam cu dânsul pe dealul Feleacului. Din vârful lui priveam spre falnici munţi din Valea Rodnei. Când suiam pe deal, George cânta: «Pe dealul Feleacului/ Iese umbra Iancului/ Şi jeleşte şi se plânge/ Că Ardealu-i plin de sânge»“. Pe lângă aceste excursii din jurul Clujului, tânărul student este un client obişnuit al bibliotecii facultăţii, unde citeşte şi se adânceşte în studiul poeţilor clasici latini, pentru care avea o mai veche afinitate. Profitând de faptul că în liceu fusese bun la limbile clasice, plăcându-i să traducă din latină şi greacă, dar şi din germană, el îşi continuă aici munca de traducător citind cu asiduitate marii poeţi germani, făcându-şi notiţe şi copiindu-le unele creaţii. Limba maghiară îi dădea încă mari bătăi de cap, deoarece cunoştinţele sale în domeniu erau destul de precare, ceea ce-l determină să părăsească oraşul ori de câte ori are ocazia, plecând de multe ori acasă sau prin satele din jurul Năsăudului unde avea rude. E vorba mai ales de localitatea Harina, unde sora sa Anghelina era căsătorită cu preotul locului şi la care îi plăcea adeseori să zăbovească. Nu putea întinde însă coarda prea mult, deoarece regulamentul universitar îi pretindea o anumită frecventare a cursurilor şi seminariilor, stipendiul primit fiind condiţionat de promovarea în fiecare semestru a cel puţin două examene şi de o frecvenţă mulţumitoare. Timiditatea sa proverbială, ca şi izolarea în care-i plăcea să-şi facă lecturile i-au creat anumite dificultăţi în modul de adaptare, mai ales că împotriva profesorului său, Silaşi, au fost puse la cale şi unele demonstraţii studenţeşti, cu scopul de a-l scoate din universitate, pe motiv de agitaţie „daco-română“. Acesta era suspectat pentru faptul că ar fi ţinut studenţilor prelegeri în limba română şi pentru că ar fi dat o prea mare amploare activităţilor lor literare şi artistice în cadrul societăţii „Iulia“. Nu era deloc agreat faptul ca „operatele“ studenţeşti erau prezentate în limba română, că se ţineau şedinţe publice la care luau parte cetăţenii români ai urbei, bucurându-se de recitări de poezii româneşti, de cântece şi dansuri naţionale sau de piese puse în scenă de trupe de diletanţi. Originar din Beclean, profesorul Silaşi era la acea oră un cărturar iubit şi respectat pentru cultura sa temeinică, pentru studiile şi lucrările pe care le publicase, între care figura la loc de cinste cartea Renaşterea limbii române în vorbire şi scriere (Gherla, 1879-1885), dar şi pentru cea intitulată Discuţiuni filosofice şi istorice maghiare privitoare la români (Cluj, 1879). Cărţile, discutate şi lăudate de presa transilvană, l-au impus atenţiei Academiei Române, care l-a ales membru al său, fapt care stătea ca un ghimpe în coastă colegilor săi maghiari ultrareacţionari. Este motivul pentru care în toamna anului 1884 societatea „Iulia“ a fost desfiinţată, iar profesorul Silaşi scos de la catedră, în urma unor demonstraţii deşănţate ale studenţilor maghiari, care i-au vandalizat casa, aşa cum relatează „Tribuna“ lui Slavici de la Sibiu. Acesta scrisese în ziarul său despre excesele tineretului şovin maghiar, care, în mai 1884, devastase casa profesorului român, casă aflată pe strada Bisericii Ortodoxe, vis à vis cu biserica românească din Deal. Despre societatea „Iulia“ a studenţilor români universitari, Slavici va reveni şi în alte articole scriind şi despre Clujul universitar românesc, cerând informaţii şi despre alţi profesori care funcţionau aici, cel cu care se află în schimb epistolar pe această temă fiind Iuliu Coroianu. Acesta îi trimitea, de pildă, în februarie 1885, textul cuvântării pe care aprigul patriot român o ţinuse cu ocazia concertului dat de tinerimea universitară clujeană.
E de aşteptat ca la toate aceste manifestări să fi fost de faţă şi tânărul nostru poet, care se afla în grupul susţinătorilor declaraţi ai profesorului său. În atari condiţii, când prigoana împotriva limbii române a căpătat accente tot mai vizibile, aversiunea sa împotriva mediului studenţesc de la Cluj l-a marcat tot mai profund, fiind corelate cu căutările sale tot mai insistente de a găsi o soluţie salvatoare, care să-l scape din acest mediu. Pentru a-şi marca detaşarea tot mai vizibilă, el şi-a concentrat atenţia asupra unor colaborări la publicaţiile româneşti transilvănene, cum ar fi „Cărţile săteanului român“ de la Gherla, unde, în aprilie 1886, i se tipăreşte anecdota populară Lupii ţiganului, datată „Cluj, faur 1886“, sau la „Tribuna“ din Sibiu, unde trimite sistematic o serie de balade şi poveşti de mai mare întindere. Printre acestea se numără şi poemul Atque nos, poem cu o puternică încărcătură naţională, care apare cu datarea însemnată de poet, „Cluj, februarie, 1886“. Poemul oglindeşte în bună măsură starea sa de spirit din aceşti ani, tot mai marcaţi de sistarea societăţii „Iulia“ şi de persecuţiile îndreptate împotriva profesorului său. Retragerea în munca literară era un alt mod de a riposta la vexaţiile celor din jur, prin refugiul tot mai subliniat într-o idealitate compensatorie. Principala lui preocupare din aceşti ani a fost aceea de a gândi o amplă antologie de poezii greceşti, pe care dorea s-o dea publicităţii. Din câte suntem informaţi, colecţia sa cuprindea deja 480 de poezii, culese din 92 de autori, şi ea ar fi asigurat, potrivit vederilor sale, o puternică sursă de informare şi de receptare lirică a unei direcţii poetice pe care el o aprecia în mod deosebit, punând-o alături de clasicitatea latină pe care o frecventa cu asiduitate. Atmosfera puţin prielnică din universitate l-a determinat, aşa cum spuneam, să stea cu lunile pe acasă, făcând lecturi şi scriind versuri, făcând vizite pe la rudele din satele vecine şi îndelungi plimbări pe dealurile din jur. Om al câmpului şi al naturii, Coşbuc iubea cu ardoare cântecele şi tradiţiile ţăranului, şi pe oriunde umbla îşi umplea notesul cu însemnări şi observaţii pe care le-a folosit mai târziu în articolele sale despre mitologia şi patrimoniul popular. În urma acestor contacte cu păstrătorii bogăţiilor de înţelepciune ale poporului, a ajuns mai târziu unul dintre cei mai informaţi comentatori de tradiţii populare, de proverbe şi expresii ale înţelepciunii oamenilor de la sate, aplecarea spre modul popular de a fi şi a concepe lumea prilejuindu-i, chiar mai târziu, după stabilirea la Bucureşti, multe colaborări la „Albina“ şi la alte reviste literare pe astfel de teme caracteristice. Mai puţin interesat de materia aridă a lecţiilor, el îşi petrecea majoritatea timpului în preajma cărţilor, a convorbirilor cu colegii şi a refugiului acasă, în zona atât de familiară a satului românesc. Aceasta cu atât mai mult cu cât nevoile materiale îi stăteau mereu în faţa ochilor, deoarece puţinul ajutor primit ca stipendiu din fondurile grănicereşti era neîndestulător.
În căutare de noi soluţii pentru existenţă, el îşi îndreaptă atenţia tot mai mult spre literatură. Începuse de puţină vreme o traducere din poetul german Zedlitz, intitulată Cuvintele Coranului, care îi apare în aceeaşi revistă (nr. 11-12, februarie-martie 1884, p. 373), spre a-şi intensifica legăturile cu „Familia“, unde o primă prezenţă este semnalată la „Poşta redacţiei“ din octombrie 1884, cu traducerea după Petøfi, Aş vrea să fiu, semnată cu pseudonimul C. Boşcu. Ea are următoarea înfăţişare: „Aş vrea să fiu eu arbor, tu frunză dac-ai fi./ De-ai vrea tu să fii rouă, eu m-aş preface-n floare /Şi m-aş preface-n rouă, atunci când ai fi soare:/ Şi-a noastre inimi frage etern ni le-am uni“. Tot în acest timp, scrie Filosofii şi plugarii pe care o trimite la „Tribuna“ din Sibiu unde apare în decembrie 1884 sub acelaşi pseudonim, C. Boşcu. Slavici însuşi, preocupat să adune în jurul ziarului său o grupare de literaţi locali, îi răspunde printr-o scrisoare, trimiţându-i şi volumul de poezii de Eminescu, în ideea că-l va stimula, alăturând totodată şi volumul său Novele din popor spre a fi mai convingător. Din păcate, pachetul se reîntoarce nedesfăcut de la Cluj, semn că destinatarul nu fusese acasă. Era dus la Năsăud unde petrecea o bună parte din timp, pregătindu-şi examenele. În acelaşi timp, urmărea cu mare interes procesul redactorilor „Tribunei“, în care erau implicaţi Slavici şi Cornel Pop-Păcurar, acesta din urmă fiind întemniţat chiar la Năsăud, de unde directorul „Tribunei“ primea numeroase relatări despre starea colaboratorului său de la gazetarul locului, Ion Macavei. Acuzaţi de agitaţie împotriva statului, cei doi stârnesc un adevărat val de admiraţie printre români, pentru modul demn şi curajos în care îşi apără cauza în faţa procurorului de la Cluj, numeroase scrisori pe această temă venind să-i încurajeze şi să le susţină moralul. Faptul e în măsură să-i mobilizeze şi pe studenţii clujeni, care expediază acestora o telegramă de simpatie, solidarizându-se cu acţiunea lor. Informat despre acţiunea lor, Senatul îi amendează cu o sumă importantă, pe care ei o contestă la ministrul de resort, fără rezultate mulţumitoare însă.
În ceea ce-l priveşte, tânărul Coşbuc se va adânci în preocupări tot mai insistente pentru prepararea unor examene, de trecerea lor depinzând primirea pe mai departe a stipendiului grăniceresc. Cel mai la îndemână îi va fi cel care are ca tematică istoria şi literatura Greciei antice, pe care îl trece în mai 1885. Nu se va omorî în continuare cu studiul, preferând să se ocupe, la sugestia lui Silaşi, de traducerea frumosului poem al lui Martin Opitz, Zlatna, pe care-l trimite „Tribunei“. Traducerea îi va apărea acolo la sfârşitul lui mai şi începutul lui iunie 1885, confirmându-i, oarecum, încrederea în sine şi dându-i aripi să-şi continue activitatea de poet. Va scrie alte câteva poezii, dar, deocamdată, se va limita la colaborarea la revista „Cărţile săteanului român“, scoasă de Ion Pop-Reteganul la Gherla, unde, în numărul din aprilie, îi apărea una dintre povestirile în versuri. Va relua colaborarea la „Tribuna“ şi la „Biblioteca poporală“ întreţinută de aceasta, în directorul căreia îşi pune tot mai multe speranţe. E momentul în care îşi ia inima-n dinţi şi-i scrie lui Slavici, destăinuindu-se asupra greutăţilor prin care trece, mai ales că presimte tot mai multe dificultăţi legate de însuşirea precară a limbii maghiare. În scrisoarea trimisă acestuia îi mărturisea deschis: „Cu ungureasca o duc greu, cu viaţa rău: nu-mi restează decât să las Filosofia baltă şi de la toamnă s-apuc patrafirul şi psaltirea şi să merg în seminariu. Te rog deci pe D-ta, dacă se poate, să binevoieşti a-mi mijloci un mic ajutor din fondul Institutului tipografic, prin ceia ce m-aş deobliga a scrie în foişoara „Tribunei“ regulat şi ades, atât proză cât şi poezie şi aşa, după cum ar cere condiţiunile puse de D-voastre“. Impresionat de soarta tânărului căruia îi revelase oarecum talentul poetic, Slavici îi răspunde la 22 martie 1886, felicitându-l pentru colaborările trimise şi dându-i o proximă întâlnire ca să se cunoască personal, peste puţină vreme, când urma să vină la Cluj, în legătură cu procesul „Tribunei“. Amânându-se deocamdată termenul înfăţişării, Coşbuc nu-l mai aşteaptă, plecând acasă să se trateze de friguri, astfel că cei doi nu se vor întâlni la data cu pricina. Reîntors, scrie în urma unui pariu cu colegii poezia Cântec,care apare în „Tribuna“ la începutul lunii iunie 1886, ceea ce-i aduce stima şi preţuirea celor din redacţie. Acum prezenţa sa este tot mai des consemnată la întâlnirile studenţeşti care au ca obiect exprimarea simpatiei pentru Silaşi, dar şi cu manifestarea talentului său poetic în cele mai diverse situaţii. Astfel, colegul de cameră din acea vreme îl surprinde „aşezat la un colţ de masă“ şi „întreţinând convivii cu anecdote şi improvizări în versuri“. Tot mai convins că numai de la literatură i se poate decide schimbarea destinului, îl bate gândul să plece la Bucureşti, dar aprobările de drum nesosindu-i la timp, se reînscrie în anul al III-lea la Filosofie, sperând că poate lucrurile se vor schimba în bine. Cum nu se conturează nicio perspectivă la orizont, el continuă să le dovedească colegilor abilitatea de a versifica şi una dintre aceste poezii, ajunsă în păstrarea unuia dintre colegi, poate fi văzută la Arhivele Statului din Cluj, unde a parvenit prin intermediul fratelui său, Leon. Poezia, pe care o publicăm în paginile următoare, pare a face parte din ciclul Baladelor şi idilelor, fiind vorba de o improvizaţie pe tema mentalităţii ţărăneşti tradiţionale, care pune în inferioritate familiile care au fete, în comparaţie cu cele beneficiare de ajutorul băieţilor. Disputa pe aceasta temă se consumă în discuţia dintre o fată şi mama ei, aceasta din urmă fiind hotărâtă să-şi susţină cauza, prin enumerarea multelor atribuţii care revin unei fete zi de zi la o casă de gospodar. Deşi mai mult un bruion decât o poezie finisată, aceasta, rămasă inedită până azi, poate fi aşezată fără reţinere alături de altele din acest ciclu, cum ar fi Numai una, Duşmancele, La oglindă etc., ea reprezentând, prin notaţiile ei proaspete, nucleul mai multor idile viitoare, inclusiv cea al cărei prim vers este „Eu mi-am făcut un cântec…“ Manuscrisul, compus din patru-cinci foi disparate, cu destul de multe ştersături şi intervenţii ulterioare, dovadă a inspiraţiei de moment, a fost făcut cunoscut de noi prin intermediul revistei „Mişcarea literară“.
Reîntorcându-ne la aceşti trei ani petrecuţi de poet la Cluj, trebuie să observăm mai cu seamă starea de provizorat trăită aici şi dorinţa permanentă de evadare într-un spaţiu mai prietenos sub raport etnic. Deşi nu ajunge propriu-zis în situaţia de a răbda de foame, prin evadările deja obişnuite la prieteni şi la familiile cunoscute din satele de lângă Năsăud, dar şi prin contactul nemijlocit cu oamenii din satele româneşti din jurul Clujului sau prin cele devenite proverbiale în zona Munţilor Rodnei, la stâne ciobăneşti şi la oameni înfrăţiţi cu natura, poetul va trăi mereu sub impresia provizoratului şi a unei iminente evadări dintr-un Cluj tot mai apăsător şi mai inospitalier. Perspectiva de a termina studiile universitare la Cluj i se pare tot mai iluzorie, iar plecarea la Bucureşti tot mai îndepărtată. Singura nădejde îi stă în Slavici, căruia îi scrie din nou disperat în august 1887, punând de data aceasta problema mai tranşant decât altădată: „Cu începutul anului viitor am să intru ca teolog al seminarului din Gherla; trebuie să întrerup studiile filos, dacă cumva nu le-am şi finit! Mama, şi îndeosebi tata, vrea cu orice preţ numai popă să fiu […] Şi poţi vedea, domnule Slavici, că sunt necăjit în toate.“
Scrisoarea sa va avea de data aceasta efect. Având în vedere că „Tribuna“ îi publicase deja în „Biblioteca poporală“ cinci dintre producţiile epice mai întinse, între care: Blestem de mamă (nr. 13), Pe pământul turcului (nr. 17) în 1885; Fata Craiului din Cetini (nr. 23), Draga mamei (nr. 25) în 1886; Fulger (nr. 33 ) în 1887, Slavici este hotărât să-i ofere un post de redactor la ziarul său. Aceasta cu atât mai mult cu cât scrisul său dovedea tot mai multe afinităţi cu şcoala „realismului poporan“ al „Tribunei“, stil pe care Slavici voia să-l dezvolte şi să-l încetăţenească în literatura Transilvaniei. În perioada studiilor sale clujene, Coşbuc publicase la „Tribuna“ un număr de 4 basme, 3 snoave, 3 balade, 1 legendă şi 1 cântec, ceea ce reprezenta o carte de vizită destul de frumoasă. Pe de altă parte, mediul literar de la Cluj, unde apărea revista lui Meltzl „Acta comparationes“, îi statornicise interesul pentru etnografie şi folclor şi pentru aşa-zisul curent herderian. Revista beneficia şi de o rubrică intitulată „Petöfiana“, care îşi propunea să popularizeze opera poetului maghiar printr-o propagandă sistematică, facilitând traducerea operei sale la cât mai multe popoare, de unde şi interesul pe care-l vor stârni scrierile acestuia pentru Coşbuc. Năsăudeanul Lucian Valea, care a scris în mai multe rânduri despre activitatea poetului, a surprins o altă notă caracteristică pentru perioada sa clujeană: „Deşi scurtă ca durată – venise la facultate în toamna anului 1884 şi-o părăsea în pragul toamnei anului 1887, perioada clujeană e importantă pentru contactul cu Universitatea, care era cu totul altfel de şcoală, şi ca atmosferă şi ca nivel, decât fusese gimnaziul; pentru biblioteca universitară, pentru ideea importanţei unei biblioteci şi a lucrului sistematic în sălile ei; pentru societatea în care a trăit studentul, de alt nivel şi de alte maniere de cum fusese cea năsăudeană. Faptul că în oraş mare parte din populaţie era maghiară va determina, mai mult decât la Năsăud, o înţelegere majoră a tragediei prin care trecea neamul său, românii din Transilvania“. Primit de Slavici în rândul redacţiei sale de la Sibiu, poetul năsăudean va găsi un cu totul alt mediu de lucru. Vor fi anii în care îi cunoaşte de aproape pe Septimiu Albini, pe Diamandi Manole, pe Ioan Bechnitz şi pe alţi colaboratori apropiaţi ai lui Slavici, între care şi G. Bogdan-Duică, criticul literar care va saluta ca providenţială prezenţa sa în paginile „Tribunei“. Acest lucru se resimte mai ales după 1888, când paginile ziarului vor găzdui un număr mai ridicat de producţii poetice, multe dintre ele nesemnate, dar pe care noi le-am identificat şi le-am publicat în volumul de „poezii inedite şi regăsite“ Ochiul lui Dumnezeu, apărut în 2004 la editura Charmides de la Bistriţa. Între acestea se numără : Vânătoarea lui Mogul (după Strachwitz), Serenadă compusă după termometru, Poezia unui tipografist, Incompatibilitate, Modern, Baladă despre Ţepeş Vodă, Regulă şi excepţiune, Epilog, Maronita, La spovedanie, Lacrimile Helenei, Trond, Dascălul Pascal, Cartea misterioasă, Epigrame (semnate George Vânt de Vară), Mirilor României ş.a. Procesele de presă în care au fost târâţi cei de la „Tribuna“ spre a fi aduşi în faţa procurorilor de la Cluj l-au determinat, desigur, să scrie poezii în care sentimentul naţional se arată pregnant şi să treacă la realizarea unor balade şi idile de mare efect, cum este Nunta Zamfirei, cea care a cucerit inima lui Titu Maiorescu şi l-a determinat să-i propună să se mute în capitala Românei. Odată cu împlinirea acestui deziderat, se deschide o nouă etapă în viaţa poetului năsăudean, etapa „Vetrei“ şi a „Vieţei“, a colaborării cu Al. Vlahuţă şi I.L. Caragiale, ceea ce echivalează, în fapt, cu situarea sa pe poziţiile cele mai înalte din poezia românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi o consacrare pe care n-ar fi avut-o niciodată în Transilvania sa natală, deoarece ea a mers în paralel cu radicalizarea conştiinţei sale de neam, care a atins cotele unui militantism radical. Toate acestea ne determină să considerăm perioada clujeană a tânărului Coşbuc ca deosebit de importantă pentru formaţia sa literară şi decisivă pentru drumul pe care-l va apuca în viaţă.
Odată înstrăinat, va veni tot mai greu acasă, deoarece plecase ilegal peste munţi. Cu toate aceste îngrădiri, el mai scapă din când în când de supravegheri. Aşa, aflându-se în 1898 la Călimăneşti, prietenii de la Sibiu îl ajută să ajungă până acolo. La 7 iunie 1900 îi moare tatăl, dar nu poate să vină la înmormântare. Aşa şi când îi moare mama. Abia în iulie 1909, când legile îi iartă pe cei plecaţi, el se poate întoarce la Hordou, la Sângeorz, împreună cu Elena şi fiul. Apoi este semnalat în 1910 la Caţa, unde îl însoţeşte pe proprietarul Carului cu bere, Mircea, la o sărbătorire. În 1912, este semnalat la Arad, iar în 1913 participă la jubileul de 50 de ani al Liceului din Năsăud. Ultimul drum pe care îl face în Ardeal este în noiembrie 1914, când trece prin Cluj spre Năsăud, cu un paşaport pe numele unui comerciant, Gh. Popovici. Despre modul în care a petrecut la Cluj ne-au rămas câteva amintiri de la Emil Isac (publicate în 1924 în revista „Adevărul literar şi artistic“), care s-a trezit chemat de un mesager trimis de poet să vină la o întâlnire, Badea Gheorghe, locuind chiar la o rudă de-a sa de pe Dealul Bisericii. Cum l-a văzut, a explodat într-un potop de critici la adresa oficialităţilor maghiare şi a restricţiilor introduse de acestea. De aceea i se plânge revoltat de situaţia că a trebuit să intre în Ardeal incognito, cu paşaport fals: „Vezi, aşa trebuie să mă strecor în Ardeal, ca un asasin, să pot fi înhăţat în tot momentul de zbirii împăratului şi slugile lui, grofii şi boierii. Să port ochelari, să-mi trag pe frunte pălăria şi chiar să-mi schimb glasul.“ Şi-au amintit împreună de modul în care s-au văzut ultima oară, la Bucureşti, cu ocazia montării, în 1912, a piesei lui Isac, Maica cea tânără, pusă în scenă în urma recomandării lui Caragiale. Spectacolul a fost un eşec, iar tânărul poet ardelean a fost făcut trădător de neam, duşman al bisericii, iar studenţimea l-a fluierat. Doar Coşbuc l-a invitat la masă, undeva, într-o cârciumioară de periferie, pe lângă strada Berzei, spre a-l consola. I-a vorbit atunci de eşecurile care trebuie asumate, căci ele vin pe neaşteptate în viaţa fiecăruia. Simţea că anul acela, în care s-a pornit războiul, va trebui să aducă „primenirea, libertatea a milioane de oameni“, rugându-şi confratele mai tânăr să salute Ardealul din partea sa, căci îi presimţea apropiata eliberare de asuprire: „Şi doresc, spunea el, ca oamenii de acolo să nu mai fie sclavi, căci nu este ceva mai îngrozitor decât omul care este «rob» şi poporul care nu are pământ“. De data aceasta, l-a găsit pe Coşbuc jucând cărţi în compania unor prieteni care veniseră să-l vadă: „Locuia în Dealul Bisericii la unchiul meu, afirmă E. Isac, şi l-am găsit la «canţelarie» cu patru persoane la masă. Jucau cărţi.“ S-a ridicat să-l întâmpine, spunând: „Vezi, dacă Ardealul n-a venit după mine la Bucureşti, am venit acum să-l văd eu. Tare mi-a fost dor de cerul lui curat.“ Apoi explică cum a venit cu gheizeşul cu un paşaport fals, pe numele lui Gheorghe Popovici, comerciant din Brăila, venit aici să cumpere vinuri, şi „nu să vând scumpa noastră monarhie“. Şi, ca să poată vorbi în voie, a cerut să-l ducă la un local unde să audă cântece şi veselie. „Acum e noapte. Pe vremea aceasta ştiu că toate restaurantele sunt pline de cheflii şi cântă lăutarii la mese. Să nu-ţi pară straniu, căci sunt şi eu muncitor, care lucrez zi şi noapte cu pana, dar aş vrea să răsuflu puţin. Şi apoi de ce aş nega, iubesc cântecele. Îmi place hora, sârba, dar aş vrea să aud iar un ceardaş îndrăcit. Vinul unguresc, unguroaicele şi cântecele ungureşti sunt ca focul. Îmi place viaţa. Hai s-o ştergem. Tu eşti tânăr şi cunoşti vreo cârciumă unde ne vom aşeza la o masă şi vom privi şi vom asculta. Du-mă între oameni simpli, să-i vedem, să-i ascultăm.“ Şi mai departe: „Şi ne-am dus cu Coşbuc şi cu vărul meu la o cârciumă care era a celor mulţi. Era un mic restaurant de periferie, în care se adunau după munca lor de zi, intelectuali şi muncitori, oameni care petreceau modest, c-un pahar de vin, cu femei îndrăgostite. Nu intra acolo nici măria sa contele, cu metresa lui, nici bancherii, nici doamnele apucate de istericale. Locul era potrivit. Patru lăutari, tus-patru fraţi, Ciuciu, cum îi spuneam noi. Primaşul era lăutarul Sela, cu fracul înverzit de vreme, care ştia «o mie şi una de cântece», dacă nu mai multe. Pe tatăl lui l-a legat în lanţuri odată un baron, pentru că n-a vrut să-i cânte în genunchi şi de-atunci Sela a devenit duşmanul de moarte al grofilor, a căror petrecere se termina totdeauna spărgându-se geamurile, lăutele şi capul ţiganilor. Am cerut trei pahare, vin, şi ne-am aşezat la masă. L-am chemat pe Sela la masă şi i-am spus încet: «Măi copile, domnul acesta vrea să audă cântece frumoase ardeleneşti. Este un învăţat şi se ,hodineşte‘. Înţelegi, Sela? Cântă-i hora lui Iancu! Şi apoi alege ce vrei tu, şi nu uita să-i cânţi şi lucruri ungureşti.» Şi lăutarul a înţeles. Din arcuşul lui au început să curgă apele din Ardeal, să zăngănească lanţurile temniţelor, să înflorească pădurile; s-a revărsat asupra cârciumii mici toată bucuria şi durerea transilvană… Coşbuc cu coatele rezemate de masă se cufunda în gânduri ca într-un abis. În loc să vorbească dânsul, vorbea lăuta ţiganului. Şi de pe strunele ei îşi depăna firul Ardealul, care avea ape, culori diferite, flori şi stânci, bucurii şi dureri, care toate, toate, pot fi înţelese şi iubite dacă le înţelegi.
În mica republică a nopţii, poetul ţărănimii româneşti, pe care îl căutau de moarte vânduţii pământului, şi pe care stăpânii tirani ai brazdei româneşti l-au urât pentru imnul lui revoluţionar în care cerea pământ poporului impilat, îşi lecuia buba inimii cu cântece româneşti şi ungureşti şi musafirii cârciumii, toţi, oameni modeşti, săraci şi buni, ascultau cum asculţi glasul de mamă care dă viaţă din laptele sânului. Coşbuc nu mai era «dezertor», nu mai era negustor cu paşaportul altuia, era poetul-om, care în Cluj, în mai 1914, într-o mică cârciumă de periferie s-a înfrăţit cu neamurile Ardealului. Stelele clipeau albe când ne-am dus spre gară cu Coşbuc. S-a luminat de-a binelea când Coşbuc a intrat în vagon. La geamul vagonului a apărut şi mi-a strâns cald, lung, lung, mâinile: «A fost foarte frumos glasul Ardealului. O, ce frumos a fost. N-am să-l uit niciodată.»“
Iată amintirea pe care i-a lăsat-o lui Emil Isac. Şi a fost ultima.