2018/n5/a17

Bolile din lumile literare

(II)

Marian Victor Buciu

Boala minţii vs. boala trupului

Să urmărim suferinţele literar-medicale la Cervantes, în Don Quijote (în româneşte de Ion Frunzetti şi Edgar Papu, cu un studiu introductiv de G. Călinescu, tabel cronologic de Edgar Papu, Editura pentru literatură, 1969). La începutul capitolului XVI din Partea întâi, începem să aflăm Ce i s-a întâmplat iscusitului hidalgo la hanul pe care îl luase drept castel. Am zice: dar ce nu i s-a întâmplat! Toate cuvintele sunt antifrastice, trebuie citite pe invers, lectura „perversă“ e aici aşa-zicând naturală. Inversare sublimă sau sublimatoare. Iscusitul cavaler nu era nici iscusit, nici hidalgo, se voia el astfel. O tot păţeşte, dar, de priceput, pricepe nu ce e, dar ce vrea să fie. Acum, el e adus la un han de Sancho Panza. E tare lovit, dar nu într-atât încât să nu „lupte“, prin ciorovăială, pentru a-şi impune punctul, mereu înalt, ca să nu zic transcendent, de vedere. Ce numeşte Sancho han e pentru Don Quijote castel. Mai mult chiar, un castel, va constata, vrăjit. Inert (vom înţelege: discret) cu trupul, Don Quijote nu e aşezat cu cine ştie ce grijă pe măgar de Sancho Panza, dimpotrivă, ajunge „azvârlit“ acolo. Primul lucru pe care hangiul vrea să-l ştie, de la Sancho, singurul apt să răspundă, este „de ce boală suferea“ transportatul, neobişnuitul oaspete. Boală? Boala pare că nu există, nu poate exista, decât în mintea unora de teapa hangiului. Dar dacă ea există şi este ascunsă ca cel mai ruşinos lucru de pe lume? Funcţionează gândirea de felul: nu numai boala şi ea nici nu apare, nevăzută şi umilită. Cred aşa nu doar cei care îşi fac iluzii (poate dintr-un exces de realism). Ca bun slujitor, măcar de ochii lumii, nici Sancho nu excelează în realism. „Sancho îi răspunse că n-avea nimic, decât că se prăvălise de pe stâncă şi că-şi rupsese coastele.“ De bună seamă, sluga nu iese din vorba stăpânului, oricum nu făţiş. De aceea apare într-un fel orbit şi el. Totul e ca nimic, totul din realitate e nimic în minte: iată convenţia. În acest raport cu faptele, nu e de mirare că-şi mai prăvălise şi el stăpânul pe măgar. Într-o altă ordine a „nuanţării“, era ceva, dar aproape nimic, pe lângă prăvălirea de pe stâncă.

Femeie de rând, am spune femeie omenoasă, soţia hangiului, o „miloasă“, constată fără să întrebe şi trece numaidecât la „oblojirea oaspetelui“. Acesta e, sau arată a fi, contrariul unui bolnav. Aş spune, mai cu seamă, contrariul unui bolnav închipuit, tipologie fixată comic de dramaturgul clasic Molière. Don Quijote e un bolnav care se ignoră. Până la un punct şi cu un scop, de rară elevaţie. Are şi noroc că lumea, exponenţial, e bună, mereu săritoare. Şi, desigur, surprinzătoare. Oblojirea este trecută de hangiţă, cu iniţiativă şi în felul ei iniţiator, în serviciul „unei fete de-a ei, tânără nemăritată şi foarte atrăgătoare la chip“. Suficient, cât îl priveşte pe cel adus la han aproape mort, cel puţin fizic, pentru saltul din realitate în închipuire. Fata e ajutată de o femeie, asturiana Maritornes, slugă la han, cu unele defecte trupeşti, dar cu „un corp plin de nuri“. Ea ţine aprinsă lumânarea (noaptea încurcă vederea, dar potenţează viziunea), iar Don Quijote, aşezat pe un pat „blestemat“ de tare, intră în grija celorlalte: „pe loc hangiţa şi cu fiică-sa îl oblojiră, din creştet până-n tălpi“. Ele fac totul pentru a tămădui nimicul constatat de Sancho. Vânătăile evidente de pe trupul lui Don Quijote îi par hangiţei că „semănau mai curând a lovituri de ciomag decât a căzătură“. Căzătură, o ţine înainte Sancho, martorul: „stânca avea o mulţime de ascuţişuri şi de colţi, şi fiecare şi-a pus pecetea“. Nimic, deci, doar nişte peceţi, semnături de-ale stâncii… Şi, brusc, cere să fie şi el oblojit, nu pentru că ar fi căzut, dar pentru că asistase la căzătură şi trăise astfel impresia ei mentală, încât o considera deopotrivă corporală. Nu celălalt, dar chiar el se dădea ciomăgit. Realitate şi impresie ajung cât se poate de alunecoase, comic-dureroase. „N-am căzut, răspunse Sancho Panza, dar m-a cutremurat aşa o spaimă când l-am văzut pe stăpânul meu căzând, încât mă doare tot trupul, de parcă mi-ar fi tras cineva o mie de ciomege.“ E, aşadar, în închipuirea sa, bătut rău, dacă nu chiar mort. Să cazi de pe o stâncă lovindu-te în multele ei „ascuţişuri“ nu era nimic, dar să vezi aşa ceva este altceva: închipuirea prin vedere e primejdioasă, orbirea (nevederea de moment) e protectoare. Don Quijote, căzut deopotrivă cu trupul şi cu mintea, nu se vaită deloc, nici din vorbă. Acum, se găseşte cineva să-l aprobe pe Sancho, cel căzut doar cu mintea. E fiica hangiului. Numai că ea o face dintr-o altă perspectivă, a visului. Nu a impresiei din realitate, dar a celei din vis: „şi mie mi s-a întâmplat de multe ori să visez că mă rostogolesc cu capu-n jos dintr-un turn, înalt că nu mai apucam s-ajung la pământ, şi când mă trezeam, mă pomeneam aşa de zdrobită şi de frântă, de parcă aş fi căzut cu adevărat.“ Efectul e acelaşi, cauza nu: realitatea ori visul căderii. Nu în acest moment. Hodoronc-tronc: visul, ameninţător, cu efect „zdrobitor“ suspendat, în închipuire, ar fi tot ca în realitate. Dar visul e vis şi realitatea e realitate chiar şi în această situaţie pentru Sancho. Visul dă sentimentul că mutilează, face gândirea să suporte durerea. Sancho se simte, însă, dator să facă o distincţie, nu ca să liniştească, dimpotrivă, stupefiind. „– Aici e aici, duducă, răspunse Sancho Panza, că eu, fără să fi visat nimic, ci fiind mai treaz chiar decât sunt acum (semi-treaz, sub impresia întâmplării, n.m.), m-am pomenit aproape la fel de plin de vânătăi ca şi stăpânul meu, don Quijote.“ El crede că vânătăile nu-i sunt în închipuire, în minte, dar pe trup. Spaima din suflet lasă urme trupeşti. El, de jos, trăieşte intens totul. Pe când Don Quijote, de sus, ignoră, transformă, sublimează, depăşeşte, înalţă orice. El e din nou „orbit“ de „aiureli“ (textual, din perspectiva naratorului) şi „fără să mai ia seama la cataplasme şi la junghiurile din coaste“ (reale, deci, de care fusese afectat, dar ca vrednic cavaler le ascunsese cu totul), năvăleşte asupra asturianei care intrase-n odaie căutându-şi ibovnicul, un cărăuş. Quijote nu e-n realitate, nici în vis, el e-n cărţi, în cele cavalereşti, de bună seamă, posedat de lectură: „el şi-o zugrăvi în minte cu acelaşi chip şi în acelaşi fel în care citise prin cărţile lui despre cealaltă prinţesă, ce venise răzbită de dorul lui să-şi vadă cavalerul rănit de moarte“. Deci, totul, pentru el, e cum se cade, e ca la carte, aceea a vitejiei şi onoarei cavalereşti: să fie rănit de moarte, pentru a primi mângâierea unei prinţese. Dislocare mentală, trăire metaforică, prin identificare şi (auto)traducere livrescă. Până la o limită, pentru că realitatea nu dispare în cuvinte şi comportare. Aceasta din urmă o dă de gol. Cavalerul livresc, încă înrădăcinat ca ţăran, aproape se dedă la un viol („fata se zbătea să se desfacă, iar don Quijote se muncea s-o ţină“). Amantul gelos, pe fază, intervine direct cu pumnii: efectul este că amorezului imaginar „îi însângeră gura cu totul“. Pe gură îi ieşiseră tiradele memorate din literatura vrăjitorească a vremii. Dar nici trupul „cât era de lung“ nu îi e ocolit sau iertat. Hangiul sare s-o bată pe slujnică (el îi spune „căţea“). Sancho se trezeşte  ca dintr-un „vis urât“, „călărit“ de hangiu, de care se apără cu pumnii, cu care loveşte şi-n asturiană. Aceasta se apără de el cu pumnii ei. Cărăuşul dă s-o apere pe ibovnică, iar hangiul dă s-o pedepsească: „dădea cărăuşul în Sancho, Sancho în slujnică, slujnica în el, hangiul în slujnică, şi-şi cărau toţi la dupaci cu de-amănuntul şi cu atâta foc, că n-aveau nici când îşi trage sufletul“. O luptă, doar atât, e viaţa.

Dar boala? O vedem în Partea a doua, capitolul LXV. Don Quijote e iremediabil un „om înrădăcinat în nebunia lui“. Capabil doar, fără voie, „să-i înveselească pe toţi aceia care auziseră trăsnăile lui“. Rupt de „aiurelile“ lui, se îmbolnăveşte. „Şase zile zăcu don Quijote la pat, întristat, mohorât, dus pe gânduri şi cu inima strânsă, în vreme ce închipuirea, într-un necurmat du-te-vino, i se învârtea numai în jurul nefericitei întâmplări a biruirii sale“. Marea boală e, în ceea ce-l priveşte, pierderea închipuirii. Iar el nu-şi poate aşeza închipuirea într-un pat procustian al realităţii. Iată o boală din categoria celor născute din neputinţă. Aici ea e o boală serios-comică. Realitatea nu face proba calculului imaginarului literar cavaleresc. Idealitatea nu intră în tiparul realităţii. Lectura nu este întotdeauna, pentru toţi, fie cititori de rând sau cititori de soi (de rând cu rând?) un viciu nepedepsit, cum spunea Valery Larbaud. Cu adăugirea că foarte diferite sunt, deopotrivă, viciile şi pedepsele acestora. Şi nu atât ele contează, cât legea care le supraveghează, peste vederi, vise şi viziuni omeneşti.