2018/n4/a24

Poezia cotidianului

Constantin Cubleşan

Într-o epocă a eroismului revoluţionar – anii ’50, spre sfârşit – debutul lipsit de gesticulaţie militantă al lui Petre Stoica, în Steaua şi Tânărul Scriitor, simultan (1956), iar editorial în 1957, cu volumul intitulat banal: Poeme, reţine atenţia ca un soi de sfidare a tematicilor angajate politic, a poetului ce aducea, printr-un discurs aparent atemporal, evaziuneacea mai evident posibilă („Vântul trânteşte poarta, ferestrele,/ copacii se închină în faţa omului/ noaptea ieşit în bătătură,/ Cu palmele întinse numără primii stropi de ploaie“ – Mulţumire). Volumele ulterioare (cel de al doilea apărut la o distanţă simptomatică, Pietre kilometrice, 1963; apoi, cu o frecvenţă regulată: Miracole, 1966; Arheologie blândă,1968; Melancolii inocente, 1969 etc.) impun un poet de o factură cu totul neobişnuită pentru acea vreme, nostalgic şi evocator melancolic al unor momente de viaţă banală, pedestră la urma urmelor, dintr-un univers provincial (Vechi târg în Banat; De pe vremea filmului mut ş.a.) marcat de un trecut social considerat a fi vetust, în care evenimentele emoţionale se leagă de o factologie tradiţională, cu personaje mărunte, obscure, ce profesează meserii anacronice(Bătrânul podar; Frizerul; Vine circul ş.a.) – amintiri dintr-o copilărie aparent edulcorată, lipsită de griji majore, aureolată de miracole facile („Mânjiţi pe obraji cu boabe de bozii/ ne căţărăm pe grilajul ruginit/ de unde privim/ sărbătoarea din curte /…/ privim fermecaţi;/ când paşii se aud venind către noi/ fugim şi ne ascundem în şanţ,/ ne spunem că odată şi noi vom fi mari/ şi atunci vom cumpăra gramofoane cu pâlnie de aur/ să ascultăm cât vrem/ poveşti nemuritoare…“ – Moment din copilărie). Într-un asemenea univers, Petre Stoica descoperă poezia cotidianului, emoţia blândă stârnită de o lume… retro, cum o numeşte Marius Chivu, autorul unei ample recente antologii: Singurătatea nobleţele ei (Poeme alese de Marius Chivu, cu o prefaţă, Un poet retro al timpului său, Chişinău: Cartier, 2017), contaminat de ecourile unui expresionism german (a tradus masiv din Trakl şi din alţi poeţi de aceeaşi factură) pe care îl exersează adaptându-l la sensibilitatea propriilor  dispoziţii lirice.

Aparent prozaică, poezia rememoratoare a obiectelor şi fiinţelor umile, animalele domestice deopotrivă, ce-i agrementează anturajul, dobândesc în metaforizarea lor o aură fantastică, de fascinante călătorii imaginare: „Caii galopează spre mine,/ se adună înspumaţi/ la poarta poemului […] Sunt caii mei. Niciodată nu pot/ să-i uit…// Cu ei plecam călare spre lumile vântului,/ cu lancia mă aplecam să ucid/ balaurul venit din icoană.// Vara îi duceam la scăldat,/ capetele lor înălţate din apă/ straniu pluteau, ca butucii/ porniţi din preistorie […] Îi recunosc, sunt caii mei, bănăţeni…// Stau la poarta poemului,/ le mângâi coamele aeriene/ şi despărţindu-mă de ei/ le bat potcoave de aur/ să revină cu urme sfinte/ în amintirile mele“ (Caii). Istoria dramatică a oamenilor, evoluând spre modernitatea prezentului,  o descoperă în fireasca perisabilitate a obiectelor familiare odinioară generaţiilor precedente („era o maşină de călcat alimentată cu jar/ trecea imperială pe marginea rufelor albe /…/ nimic nu sugera furtunile modei din zare/ când eşuase nava când o aruncase-n ungher/ talazul vieţii tace amiralul beznei păianjenul/ şi maşina de călcat se scufundă încet/ în adâncimile de rugină în memoria timpului/ discret absorbindu-ne“ – Maşina de călcat). Fără îndoială, Petre Stoica se face rezonerul unui trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, fără să caute vreun eroism patetic în prezentarea lui, ba dimpotrivă, acesta se regăseşte viu în vibraţia sentimentală cu care îl percepe şi îl evocă: „Trecutul este microscopic fluture cu cap de rechin/ se ascunde în cutii şi cutiuţe se ascunde/ în plicuri îngălbenite în macrameuri în portţigarete/ se ascunde în perne în haine în petalele florilor presate/ şi lasă în ele praf dizolvant […] prezenţa lui se extinde-n podoabele cavoului în trenurile/ trase pe linie moartă în bărcile abandonate în sticlele/ rostogolite de valurile mării care au şi ele un trecut/ şi urmele lui se numesc mucegai rugină nisip – / asteriscuri tăioase pe degete“ (Trecutul). Se simte bine într-un astfel de univers oarecum devitalizat pe care tocmai conştiinţa sa este cea care îl reînvie şi-l propune ca pe-o realitate nu atât companionă, cât mai ales intrinsecă prezentului său iminent: „Ninge peste această localitate idilică […] cât de frumoasă e iarna la noi în Balcani […] stau la fereastră şi privesc ţurţurii de gheaţă/ iată-mă iarăşi în colivia copilăriei/ când mâncam compot de prune afumate şi doream/ să ajung ofiţer de marină// acum sunt bătrân ponosit căruia la bufet/ sătenii îi spun ironic trăiască domnu poet“ (Jurnal IV).

E mult dramatism subsidiar în aceste stampe de epocă, o tristeţe blândă se dezvoltă copleşitoare de pretutindeni; disoluţia în temporalitate a vieţii nu are fatalismul bacovian chiar dacă „poezia mucegăieşte în pivniţele marilor oraşe“ (Epocă de aur, III), căci metaforica discursului liric e foarte adesea încărcată polemic de o ironie provocatoare: „De vreme ce aţi venit la târgul de toamnă/ vizitaţi-mi taraba cercetaţi-mi concepţia/ de viaţă iată doamnelor iată stimaţi cântăreţi/ am borcane cu homunculi de expus în birouri/ am oglinzi care vă arată un suflet curat puteţi/ cumpăra o răzătoare pe care să vă radeţi în voie/ inteligenţa şi hreanul harul hramul vă rămân/ neatinse pe nimic puteţi cumpăra o carte de vise/ (trandafiri de vei visa sub şenilele tancului/ în curând vei şuiera) la acelaşi preţ convenabil/ vă ofer portrete de caporaliteozofi puteţi cumpăra/ o minunată mască de gaze o puneţi cu grijă/ pe faţă în zori când ieşiţi voioşi în pădure/ la cules de ciuperci“ (Puteţi cumpăra o carte de vise). Evident, sentimental e un antiromantic („Pe acoperişuri corbii îşi scot cilindrul/ şi salută consistenţa stropilor de ploaie// ceasurile electrice/ marchează ţipătul eternităţii înjunghiate“ – Toamnă insolită), erotismul, pozat galant, se decantează şi el în aceeaşi candoare a desuetudinii parfumurilor venite dintr-o epocă a gesturilor obligatoriu ceremonioase: „Dacă rămâi la fel de gingaşă ca în luna de miere/ deschid revista cenuşie depusă în bazarul din scrin/ şi-ţi cumpăr corsetul oferit cu îndemnuri naive/ în reclama publicată în urmă cu aproape două decenii/ trupul tău va cunoaşte o sărbătoare fără sfârşit/ şi toate femeile moderne din oraşul nostru gentil/ vor afla cu invidie de cadoul meu cumpărat/ de la casa de mode o moliilor mici de argint/ apoi plecăm pe-o insulă pustie şi-n mijlocul ei/ ne lăsăm filmaţi în jurul unui gheridon ponosit/ tu în chip de Diana iar eu cu mustăţi preluate/ de la cel mai frumos străbunic“ (În jurul unui gheridon ponosit).

Impresionează în această poezie a ecourilor stârnite din vremi revolute („ascult tărâţa curgând din gura ştirbă a trecutului“) actualitatea trăirilor emoţionale, în nota cărora poetul îşi caligrafiază elegantele lamentaţii pe marginea conjuncturalelor banalităţi existenţiale contemporane, în care trăieşte, totuşi, vibrant. Căci Petre Stoica n-a fost o  prezenţă în afara timpului său. Ba, chiar s-a angajat activ într-o agora (după acel revoluţionar decembrie ‘89)  în noutatea ideilor căreia a crezut (s-a ambalat în gazetărie, conducând publicaţia ţărănistă) dar curând, amăgit de perfidia politicii, s-a retras la ţară, într-un colţ al ţinutului bănăţean, rostuindu-şi calitatea de cultivator de mărar („la ceasul amurgului culeg legume/ ud florile însetate de viaţă“ – Singurătatea nobleţele ei), cântându-şi propriul recviem: „Voi pleca într-o zi pe înserate/ părăsindu-mi cărţile florile puţinele obiecte/ confidente-n obscuritatea singurătăţii mele// voi pleca şi nimeni nu va şti vreodată/ că dintre iubirile mele măsluite sau adevărate/ una singură a fost mereu/ smirna şi smochina cântecelor mele“ (Nimeni nu va şti vreodată).