2018/n4/a13

Iluzia înţeleasă ca miracol

 

Iulian Boldea

 

Pentru Radu Sergiu Ruba iluzia şi miracolul sunt dimensiuni complementare ale identităţii fiinţei, dar şi prezenţe recurente ale textelor sale în versuri sau în proză, alături de toposul luminii, sau de amintirea timpului paradiziac al copilăriei. Un fragment din O vară ce nu mai apune (2014) e revelator, de altfel, pentru predispoziţia anamnetică a scriitorului, pentru capacitatea scriiturii de a înregistra sensurile adânci ale lucrurilor, înţelesurile tainice de dincolo de suprafeţele lor: „Lumina a dispărut pe la vârsta de unsprezece ani, puţin câte puţin. Iar dacă paradisul e asimilabil copilăriei, înseamnă că, între cei zece şi unsprezece ani ai mei, lumina Raiului a fost cea care s-a dus să asfinţească undeva, nimeni nu ştie unde. Copilăria, cu accidentele ei paradisiace, a mai rezistat o vreme, s-a zvârcolit, a refuzat să cedeze odată cu lumina. Dar nu există paradis în absenţa luminii, drept care strălucirile şi curcubeiele mele de după unsprezece ani au lunecat pe alte ceruri, mai joase. Pe retina interioară s-au deplasat ele, menţinându-se acolo până în ziua de azi. Căci omul poate să-şi piardă vederea, dar nu şi memoria vizibilului, funcţia ochiului poate să dispară, însă nicidecum amintirea lumii arate cu privirea“.

Volumele de poeme ale lui Radu Sergiu Ruba (Spontaneitatea înţeleasăIluzia continuăDacă pleci în căutarea meaMarginalNu înţeleg ce mi se întâmplă) sunt tot atâtea mărturii ale căutării miracolului de dincolo de înţelesurile cotidianităţii, dar, în acelaşi timp ele ne oferă şi o percepţie fascinantă a Bibliotecii Babel. Toposul cărţii, mirajul livrescului reprezintă una dintre obsesiile poetului, încifrată în filigranul unei poetici implicite sau expuse cu premeditare. Toposul cărţii e racordat la irizările nostalgice ale iubirii, ca în poemul Ea sau precuvântarea: „Deschid toate cărţile/ căutând o singură literă/ cea a dispariţiei Ei/ astrul acela mărunt/ din care se desface orice fugă./ Omicron – să rostesc/ şi totul să înceteze deodată:/ fuga spre roşu – deriva continentelor – deraierea să reintre în graţia ferată./ Să prind doar începutul/ urmărind cu degetul restul îndepărtării/ până la capătul numelui Ei/ de unde totul se întoarce în ghemul iniţial/ cu ape, întuneric şi zei./ Toate cărţile vorbesc despre asta/ acoperindu-i trupul/ cu vederile pierdute în timpul descifrării/ toate afară de litera aceea/ din care Ea,/ eliberând lumina/ se despleteşte-n materii“.

Între caligrafiile în peniţă melancolică ale tandreţii şi ludicul bine temperat se presimt efluviile unui patetism de care poetul e, desigur, conştient. Mirajul – redus ca intensitate în compoziţia poemelor sale – are când palori angelice, când accente sumbre; versurile sunt însă controlate de o lucidă exigenţă interioară, care armonizează elanul vizionar şi relativizarea ironică. Un poem de dragoste (Epilog la o poveste sentimentală) e simptomatic pentru această sinteză de rostire ritualică şi parodie, de suavitate şi badinaj. Fascinaţia feeriei e ameninţată, cu metodă, de ironie, iar sentimentalismul şi suavitatea se surpă sub presiunea prozaismului, exploatat în regimul urgenţei cotidianului („De atâtea ori aceeaşi poveste sentimentală/ abia ţinându-se-n echilibru pe acoperişuri…/ O strigi şi o auzi huruind până jos/ din treaptă în treaptă/ până la rădăcina primei ore de-ntâlnire/ când el îşi netezeşte îndelung un salut indiferent/ ea rozalie în parcul săptămânal/ amândoi relatând scene proaspete din tramvaie […]. Din nou istoria sentimentală/ ce burniţează înstelat în pensioane/ întrerupând lecţia model/ cu nobelişti ce-au refuzat în viaţa lor/ intervenţia vreunei factore umane/ din nou sentimentalismul trăind parcul/ printre lucrurile de râs ale asistenţei)“.

Lirismul cu aluviuni vizionar-dramatice al lui Radu Sergiu Ruba reconstituie un itinerariu al căutării de sine şi al explorării lumii, cu o gesticulaţie spontană, în versuri ce au conştiinţa fragilităţii existenţiale, o delicateţe imponderabilă, dar şi o detentă provocatoare, ce reuneşte reveria cu interogaţia de acută rezonanţă a percepţiei empirice. Repudiind abundenţa metaforică, punând în scenă situaţii lirice eterogene, alcătuite din nostalgii şi elanuri vitaliste, din convergenţe ale ideii şi trăirii, poetul mitologizează cu ritm egal cotidianul, mistifică banalul, într-un regim al sobrietăţii, şi conferă prozaismului sensul unei parabole, puse în scenă cu voluptate de moralist ori de sofist al unui imaginar al decepţiei. În poemul Lecţia e construit un scenariu apocaliptic al dispariţiei cărţilor, soluţia salvatoare întrevăzută de poet fiind recursul la memorie, percepută ca revers al neantului, capabilă să scoată din anonimatul trecutului fapte, gesturi, trăiri, expuse, toate, eroziunii temporalităţii („Dacă nu se poate altfel/ măcar atât şi tot e bine./ Îi inventez pe toţi/ pe măsură ce le vorbesc./ Unii încă de acum stau cu mâinile pe sus/ în sensul că ei ştiu multe/ numai că eu trec peste ştiinţa lor/ mă plimb printre bănci/ explicându-le că ar putea să vină/ o boală a hârtiei/ când toate cărţile se vor preface-n spumă/ pe unde le va prinde agonia/ pe scări/ prin grădini/ aşa că vom avea de învăţat totul/ pe dinafară“). „Zilier al minunii“, cum se defineşte într-un poem, Radu Sergiu Ruba resimte cu teroare sentimentul inautenticităţii şi artificialităţii literaturii, armonizând implicarea şi impersonalitatea, dar, în acelaşi timp, respingând cu fermitate efuziunile sentimentale, în beneficiul transcrierii, în peniţă ludică sau chiar carnavalescă, a datelor unei realităţi lipsite de conţinut, de semnificaţie, căci, pentru poet, „memoria explorată este depozitara instantaneelor dintr-un trecut perceput mai degrabă prin insolitul său decât prin grila impusa de sensibilitatea comună“ (Ioan Stanomir). Atent la conjuncţia astrelor, dar şi la conjuncţia dintre gând şi literă, poetul regăseşte în scris o cale de acces spre ritmurile secrete al propriei fiinţe, dar şi o modalitate de recuperare prin grafie a unui univers nevăzut. El face vizibilă, prin cuvânt, o realitate ce se refuză văzului, relevând adevărul ultim ascuns sub aparenţele lucrurilor („Scriu./ Asta mă salvează./ Sînt însă fleacuri/ despre ceaşca de pildă din faţa mea/ cu ciobiturile ei descrise cu atâta migală/ că nu se vede prea bine despre ce este vorba/ las adică adevărul în seama cititorului/ îi dau lui libertatea/ să-l văd ce va face cu ea/ scriu totul şi mult […]/ Frazele însă îmi supravieţuiesc./ E ca şi cum aş aţipi în amvon/ iar amurgul din cuvinte/ prelungit/ m-ar menţine un timp deasupra adunării“).

Recurgând la iluzia farsei plasate sub semnul unei ingenuităţi trucate, Radu Sergiu Ruba e un poet al vibraţiei afective cu substrat alegoric şi al confesiunii situate sub zodia unui patetism teatralizant şi ironic. Cu o „memorie şi cultură uluitoare“ (Mihai Dragolea), Radu Sergiu Ruba înregistrează meandrele propriei deveniri într-un registru al oralităţii prin care expresivitatea anamnezei se detaşează de orice crispare ceremonială, în siajul ludicului postmodern şi livresc, nelipsit de o tentă reflexivă, prin care biografemele, imersiunea în cotidian capătă reflexe ale reveriei meditative: „Pahare, discuri, furculiţe, şerveţele, flori, casete/ foi de salată reflectorizante/ toate ne-aşteaptă în perfectă ordine,/ gata să ne umilească/ iar conversaţia sare direct/ la noile cupluri printre cunoştinţele comune/ prietena mea ia o poziţie/ prin care să reproducă o pictură celebră/ iar lumina şi-o potriveşte pe corp/ ca reproducerea să fie vag inexactă/ o admirăm. […] Fereastra rămâne la locul ei/ la zid/ provincie cum este/ a luminii/ în care ne scufundăm cu toţii/ paralizându-l cu prezenţele noastre în lume pe Dumnezeu/ şi-ncet-încet ne clătinăm pe picioare/ dar din pricina somnului/ visăm va să zică mersul/ facem şi noi cum putem/ apologia înserării“. Memoria vizibilului şi arheologia invizibilului fac parte, amândouă, din relieful acestei scriituri aspre, cu striaţii şi contorsiuni ale gândului, cu inervaţii afective şi resorturi tăinuite ale subiectivităţii.