2018/n4/a10

„Războiul, unica igienă a lumii“

Dan Gulea

Imaginea momentului înregistrează tendinţe divergente în scrisul celor căzuţi. Un spirit al veacului vorbeşte despre idealizarea războiului, „unică igienă a lumii“, despre „ideile frumoase pentru care se moare“: patriotism, militarism şi „gestul distrugător al anarhiştilor“ – fraze din Manifestul futurismului, publicat în 1909 nu doar în Le Figaro şi în Poesia, ci şi în craiovenele Democraţia şi Ramuri, în eclectica Biblioteca modernă de la Bucureşti, în sibiana Ţara noastră, condusă de Octavian Goga – reviste de tip tradiţionalist (sămănătorist).

Nu întâmplător, latura conservatoare a câmpului nostru literar, sub inspiraţie iorghistă, difuzează cel mai bine aceste mesaje ale futurismului prin reviste craiovene care au şi dat o serie de voluntari ai Marelui Război. Este cazul căpitanului Nicolae Vulovici, de la Ramuri, ce idealizează, în fiecare dintre volumele sale, războiul: Vitejeşti, Stihuri oţelite sunt peripluri prin istorie (multe dintre aceste versuri au fost puse pe muzică militară1) şi prin naţionalismele epocii. Marinetti, fondatorul futurismului şi viitorul apologet al fascismului, este semnalat sub pana lui Tiberiu Constantinescu, unul dintre primii scriitori-eroi din Marele Război; administratorul de la Ramuri anunţa că „primim discursul dlui F.T. Marinetti, director al revistei Poesia din Milan“ şi că era vorba de „o cuvântare ţinută veneţienilor prin care caută să-i convingă că viitorul Veneţiei ar fi în viaţa comercială. Nu canalurile şi palatele, ci trenurile, tramvaiele şi automobilele vor forma estetica viitoristă a Veneţiei“2. Manifestul cu titlul „Împotriva Veneţiei paseiste“, scris de Marinetti împreună cu Boccioni, Carrà şi Russolo, fusese citit şi „lansat“ din înaltul Turnului Orologiului peste mulţimea care se întorcea de la Lido. Publicat în limba română în craioveana Biblioteca modernă (1910), manifestul „incită la distrugerea“ vechii Veneţii, pentru a pregăti „naşterea unei Veneţii industriale şi militare“ peste „molozul vechilor palate leproase“, „dând foc gondolelor, balansoare pentru cretini“ şi „curbelor istovite ale arhitecturilor trecute“3.

Astfel, strigătul lui Marinetti despre „război, unica igienă a lumii“ a găsit un teren propice în revistele craiovene; exaltarea războiului a fost auzită într-un fief al naţionalismului, unde figura lui Iorga era tutelară: în Ramuri. Reviste eclectice precum Biblioteca modernă şi Democraţia, sămănătorista Ţara noastră a lui Goga – toate propagă acest strigăt, în 1909-1910. Scriitorii-eroii menţionaţi mai sus au scris în reviste sămănătoriste, însuşindu-şi, fireşte, anumite trăsături antisemite, naţionaliste şi xenofobe – sau, cel puţin, acceptându-le tacit în revistele la care scriau. Simbolist-expresionistul Mihail Săulescu, dezrădăcinatul Ion Bârseanul, simboliştii Constantin T. Stoika sau Andrei Naum, călătorul Chiru-Nanov, chiar şi criticul Ion Trivale (în ipostază de traducător, de pildă, al lui Mark Twain) – pentru a da câteva exemple, se intersectează cam în aceleaşi reviste – Sămănătorul, Ramuri, Flacăra, Noua Revistă Română, Făt-Frumos, Seara – în perioada 1900-1916.

Exaltarea futuristă a războiului îşi găseşte, aşadar, un punct comun cu perspectiva naţionalistă asupra războiului, singura soluţie pentru împlinirea unirii; elogiul morţii, al distrugerii lumii vechi sunt constante ale celor două curente, în fond paralele, dar învecinate în această chestiune a războiului. Pentru Marinetti, alături de complexitatea automobilului, superioară Victoriei din Samothrace, aeroplanul este un alt element învestit valoric în noua ordine a lumii. Punctul 11 al primului manifest futurist spune că „vom cânta […] zborul alunecător al aeroplanelor, a căror elice flutură în vânt şi pare că aplaudă ca o mulţime entuziastă“. Aeroplanul este important în biografia artistului: „ne vor vedea ghemuiţi alături de aeroplanele noastre trepidante, încălzindu-ne mâinile la pâlpâirea slabă pe care o vor da cărţile noastre azi mistuindu-se sub zborul imaginilor noastre“. O imagine complexă, a autoigniţiei: cărţile ce ard, pe fondul unei lupte între generaţii artistice: „Ei se vor agita în jurul nostru, gâfâind de ciudă şi invidie, şi toţi, exasperaţi de orgolioasa, neobosita noastră temeritate, se vor năpusti să ne ucidă, împinşi de o ură cu atât mai neînduplecată cu cât inimile le vor fi bete de admiraţie şi de dragoste pentru noi.“

Aceleaşi ingrediente sunt activate din perspectivă naţionalistă: zbor – moarte – libertate; Aurel Vlaicu devenise un simbol naţional, spectacolele sale aviatice fiind urmărite cu mare interes – un interes etnic; chiar şi amintirea spectacolelor sale emoţionează, aşa cum se precizează într-o relatare din 1926 (la 13 ani de la dispariţia aviatorului): „Clipe de înaltă mândrie sufletească au trăit românii, când aviatorul Aurel Vlaicu, fala neamului românesc, a aranjat câteva zboruri asupra Cernăuţilor (1912), extaziind cele 30.000 de spectatori“4. Mai emoţionantă este o relatare a timpului: „Vlaicu a zburat la Cernăuţi! Fiul de ţăran din Binţinţi a uimit până şi publicul cosmopolit şi dificil al Cernăuţiului. Era parcă hotărât ca după zile de adâncă jale să urmeze o sărbătoare de bucurie! A zburat la un vânt mare, care l-ar fi putut costa viaţa şi a impus prin eleganţa şi prin mlădierea aparatului său. Pe când străinii au venit numai să vadă un spectacol, nouă zborul lui Vlaicu ne-a fost un nou îndemn la luptă şi ne-a dovedit că trăinicia şi tăria neamului nostru nu poate fi în «superioritatea» unei culturi străine sau în vreo frază bombastică, ci numai în noi, în munca noastră.

Vlaicu a petrecut mai multe săptămâni la Cernăuţi şi şi-a câştigat pe loc simpatiile şi dragostea societăţii româneşti din capitala Bucovinei. Trecea urmărit de privirile tuturor, pierdut parcă în visuri, şi zâmbetul lui caracteristic a cucerit până şi dragostea bătrânilor, care cu ochi umezi de lacrimi priveau cum se ridică în slavă acest viteaz fiu al neamului nostru.“5

Accidentul fatal al lui Vlaicu produce multă emoţie, fiind relatat în mai multe reviste şi ziare; revista Luceafărul din Sibiu dedică evenimentului un număr dublu (1 oct. 1913, an XII, nr. 18-19), unde scriu, printre alţii, Goga, Iorga, Agârbiceanu, dar şi modeştii Zaharia Bârsan, Maria Cunţan. Surprinde bogatul material iconografic, cum ar fi „În zbor deasupra Câmpului Libertăţii“, datată Blaj, 1911, dar şi 3 fotografii cu Aurel Vlaicu pe catafalc şi 2 ale convoiului de înmormântare, pe Calea Victoriei.

Liceul militar de la Mănăstirea Dealu (1912)

Liceul militar de la Mănăstirea Dealu a fost înfiinţat în 1912, la iniţiativa politicianului Nicolae Filipescu (1862-1916); criticul Ion Trivale îl caracterizează convingător, prinzând, de fapt, un portret al unei epoci: „Zgomotul apropiat al armelor pare a fi intimidat muzele plăpânde; apariţiile cărţilor literare s-au rărit. Dar nu această absenţă a muzelor paşnice e motivul care ne face a ne îndrepta spre muza războinică a elocvenţei, ci faptul că neînfricoşata Calliope ne pare tot aşa de vrednică de interes ca şi surorile ei, iar Nicolae Filipescu – cu ale cărui discursuri politice ne vom îndeletnici – unul dintre cei mai fericiţi favoriţi ai ei la tribuna românească“6.

Conceput ca o şcoală de elită, liceul însemna reguli stricte, descrise cu minuţiozitate în volumul Şcoala nouă(1915) al locotenentului C. Panait, unul dintre pedagogii şcolii, ce avea să cadă în Marele Război. Bazat pe îndoctrinare religioasă, liceul este un exemplu pentru educaţia de tip naţionalist, un exemplu de epocă.

În fond, crearea viitorului extremism de dreapta se săvârşeşte în această perioadă; un nume întâlnit în epocă este Zelea-Codreanu: tatăl, Ioan (1878-1941) şi fiul, Corneliu (1899-1938). Profesorul de germană Ioan a fost apropiat de A.C. Cuza şi de poziţiile sale; la liceul „Anastasie Panu“ din Huşi, atitudinea lui devenise notorie: România muncitoarescrie despre afacerile cu iz naţionalist ale lui Ioan Zelea-Codreanu (şantajul asupra elevilor pentru a cumpăra anumite rechizite – doar de la librăria „Naţionala“)7. În această epocă, îl găsim în rândurile recent-înfiinţatului Partid Naţionalist-Democrat; după 1910 (anul constituirii partidului), „nota excesiv naţionalistă, antisemită şi reacţionară a noului partid era conferită de opiniile politice ale unor A.C. Cuza şi Ioan Zelea-Codreanu. Profesorul Iorga era – şi atunci – mult mai moderat în opinii, dar neştiind să se delimiteze limpede şi hotărât de crezurile colegilor săi din conducerea partidului. O va face mai târziu, după 1918, când gruparea sa se desparte de cea a lui A.C. Cuza, faptul fiind însoţit de polemici răsunătoare în epocă.“8 În această companie, transformarea lui Iorga este evidentă; conducător al Partidului Naţionalist-Democrat, Iorga a fost, după 1910, „mai mult decât un sămănătorist, în sensul că motivele ideologico-politice ale orientării sale din anii 1903-1906 fuseseră supuse unui proces de dilatare, desfigurându-se prin extremism. Vechii prieteni de la Sămănătorul nu acceptau noua atitudine a fostului lor director, condamnând – ca pe o erezie dăunătoare – xenofobia. Şi nu era xenofobia axul ideologic şi doctrinal al noii mişcări naţionaliste? Iar respingerea xenofobiei nu însemna respingerea raţiunii de a fi a viitorului partid care avea să fie condus de Nicolae Iorga, A.C. Cuza şi Ioan Zelea Codreanu?“9. Încercarea de a desprinde sămănătorismul de componenta sa ideologică (naţionalistă, antisemită) este notabilă; este însă cert că Iorga a girat şi a manifestat poziţii de acest fel, aşa cum se vede în articolele din gazeta sa, Neamul românesc.

În acest mediu se identifică şi unul dintre ucenicii lui Iorga; Ion Grămadă, eroul de la Cireşoaia, a fost profesor de germană (sever, după cum se vede din situaţia corigenţilor) la Liceul militar de la Mănăstirea Dealu, unde era elev şi Corneliu Zelea-Codreanu (în prima promoţie, 1915).

Elevii proveneau din lumea bună a societăţii; numele din prima promoţie sunt cele ale copiilor unor Gh. Giuriade, medic în Craiova, mort în 191610, Theodor Avram Aguletti (1872-1920), profesor de istorie (1895-1912) şi director (1897-1912) al Gimnaziului „Ienăchiţă Văcărescu“ din Târgovişte, director în Ministerul Învăţământului (1912), al Internatului Liceului Sf. Sava din Bucureşti (1913-1920). Un Beiu-Palade este profesor de geografie la Liceul Naţional din Iaşi (1898-1899), iar o Maria Beiu-Palade este conducătoarea Asociaţiei „Dreptul mamei“, considerată „protector al Legiunii“, de Corneliu Zelea-Codreanu (în 1937), iar generalul David Praporgescu, căzut pe valea Oltului, în 1916, a avut funcţii importante în învăţământul militar. Alte nume sonore, precum Caragea, se regăsesc în „Tabloul“ elevilor din anul şcolar 1914-191511.

Un liceu gândit ca emblematic, „de elită“, de fondatorul său, liberalul Nicolae Filipescu, după un model occidental. Un alt absolvent: regele Mihai (promoţia 1933). Ortodoxism (liceul este edificat pe fundamentele unor chilii de la mănăstire), embleme romantice (la mănăstirea Dealu, Mihai Viteazu depune jurământul în faţa trimisului lui Rudolf II), disciplină strictă (uniformă, drapel şi reguli), clase selecţionate, liceu de elevi – iar nu de eleve – iată o serie de atribute ale naţionalismului de atunci şi dintotdeauna, până la urmă. Un liceu al cărui local a fost distrus de cutremurul din 1940 – semn al unei construcţii înjghebate în pripă.

Note

1 Glasul Patriei, De-o fi să mor, La arme, Înainte, Cântecul tunarilor ş.a., cf. Eugen Marinescu, Cântăreţul luptelor şi al biruinţelor,  căpitanul-poet Nicolae Vulovici, Editura Militară, Bucureşti, 1977, p. 97.

2 Ramuri, 1910, p. 111.

3 „Împotriva Veneţiei paseiste“, în Filippo Tommaso Marinetti, Manifestele futurismului, ediţie de Emilia David Drogoreanu, Editura Art, Bucureşti, 2009, p. 91-93.

4 Constantin Loghin, Istoria literaturii române din Bucovina, 1775-1918, Cernăuţi, 1926, p. 214.

5 I.T. Lais, „Viaţa culturală“, în Luceafărul, an XI, nr. 21, vol. I, 20 mai 1912, p. 391.

6 Ion Trivale, „Virilitate şi pseudovirilitate. Discursuri politice de Nicolae Filipescu. Către noua generaţie de S. Mehedinţi“, în Cronici literare, Bucureşti, Socec, 1915, p. 253.

7 Huşanu, „Din isprăvile naţionaliştilor“, în România muncitoare, an VI, seria II, nr. 65, 21 oct. 1910.

8 Z. Ornea, Sămănătorismul, ediţia a III-a revăzută, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998, p. 203.

9 Id., p. 197.

10 SJAN Dolj, Fond Serviciul Sanitar Craiova, dosar 6/1918, f. 29, ap. Mihaela Dudu (coord.), Documente privind istoria Craiovei în Primul Război Mondial, Editura Aius, Craiova, 2016, p. 325.

11 Colecţie personală.

Fragmente din „Antologia scriitorilor căzuţi“ Citind Marele Război, Editura Muzeului Literaturii Române