2018/n4/a26

José Luis Álvarez Lopeztello

 Despre Cioran în Mexic

José Luis Álvarez Lopeztello (născut în 1986) este specialist în filosofie greacă clasică şi în filosofie contemporană, profesor la Facultatea de Ştiinţe Umaniste, Universitatea Autonomă a Statului Mexic (UAEM) şi la Instituto Universitario del Estado de México (IUEM).

Ciprian Vălcan: Cum aţi ajuns să cunoaşteţi opera lui Cioran?

José Luis Álvarez Lopeztello: Am început să cunosc opera lui Cioran în timpul studiilor de licenţă în filosofie, la Facultatea de Ştiinţe Umaniste de la Universitatea Autonomă a Statului Mexic. Atunci, în semestrul al patrulea, am simţit nevoia să mă înscriu la un curs de Filosofia istoriei. Spre surprinderea mea, şi îl apreciez pe profesorul care a avut această iniţiativă, am studiat atunci câteva pasaje din Hesiod, Hegel, Kant, Schiller, Vico şi Nietzsche; el a decis să încheie cursul analizând concepţia lui Cioran despre istorie, din paginile citite din Sfârtecare – în traducerea sa în spaniolă, desigur. Trebuie să mărturisesc că, pe parcursul acestei abordări inaugurale a lui Cioran, eram prea puţin competent să îl înţeleg: pentru că eram un neofit în filosofie, iar bagajul meu filosofic era aproape de zero. Cu toate acestea, m-am minunat de energia incomensurabilă pe care gânditorul româno-francez o insufla în fiecare propoziţie. Sincer vorbind, am fost vrăjit de la bun început de tonul lapidar al scrierii sale: am fost atras de reflecţiile sale ireverenţioase, căci el nu ştie să facă concesii faţă de tranşeele mentale şi nu are respect faţă de ipocriziile convenţionale, ceea ce este fascinant.

Deşi este adevărat că, după prima mea apropiere de Cioran, nu m-am întors în sala de clasă pentru a-l studia oficial, am continuat, totuşi, să îl citesc în mod clandestin, ca să spun aşa. Căci, să nu uităm, de obicei Cioran nu este considerat un filosof serios de către breslele profesioniştilor din filosofie. Opera sa nici măcar nu este menţionată în manualele academice şi nici nu este luată în considerare în aşa-numitele „Istorii ale filosofiei“ – cu excepţia Antimanualului de filosofie al lui Michel Onfray, care, trebuie să spunem, îi dedică doar o pagină. O altă excepţie se regăseşte în Dicţionarul filosofic al lui Ferrater Mora, care îl citează în bibliografia articolului său despre „nihilism“.

Oricum, au trecut unsprezece ani de la prima mea întâlnire cu opera lui Cioran şi, de atunci, nu mi-am permis să mă opresc din a-l citi. De mai puţin de un an – şi după unele suişuri şi coborâşuri în mediul universitar – am avut posibilitatea de a prezenta şi susţine disertaţia de master, intitulată E.M. Cioran: Drama căderii în timp. (Nostalgia paradisului pierdut). În prezent, pregătesc un proiect de teză de doctorat despre Cioran, care se va numi Eseu despre erezia existenţială. În acest scop, intenţionez să ajustez teza de masterat, pentru că există un germen a ceea ce intenţionez să realizez sub numele de scepticism existenţial. La urma urmei, la bine şi la rău – cine poate şti? –, în meandrele scrisului nu ne simţim niciodată pe deplin satisfăcuţi, căci saţietatea este un sentiment străin pentru cât dorim să aşternem în pagină. Dimpotrivă, şi pentru propria zeflemisire, în spatele scrierilor noastre întotdeauna supravieţuiesc defecte  neexprimate, limitate la tăcerea altora, poate mai urgente, dar nu mai puţin virulente.

C.V.: Ce aspecte ale operei lui Cioran v-au atras atenţia la o prima lectură şi pe care dintre acestea le mai consideraţi importante şi astăzi?

J.L.Á.L: Există două aspecte care, în opinia mea, dau unicitatea inconfundabilă a textelor lui Cioran şi care au devenit evidente încă de la prima mea lectură. Pe de o parte, stilul său şi, pe de altă parte, subiectele neobişnuite pe care le abordează şi care sunt tratate cu dispreţ de numeroşi filosofi contemporani, dintre care unii, în treacăt fie spus, îl caracterizează ca fiind reprezentantul unei metafizici anacronice.

În ceea ce priveşte aspectul formal, stilul său eseistic şi aforistic mi se pare unic. Este imposibil să îi găseşti o comparaţie printre contemporanii săi: eu consider că nu este apreciat la adevărata lui valoare, chiar dacă el însuşi recunoaşte faptul că le datorează enorm lui Nietzsche, lui Pascal, lui Kierkegaard, lui Eckhart, lui Leopardi şi moraliştilor francezi din secolul al XVIII-lea: Tocqueville, Chateaubriand, Sainte Beuve sau Saint-Simon. Într-adevăr, frumuseţea judecăţilor sale, precum şi luciditatea sa sunt de mare rafinament. Nu degeaba a fost considerat de Saint-John Perse drept unul dintre cei mai mari scriitori de limbă franceză, după moartea lui Paul Valéry. Particularitatea frazelor sale este apreciată de prima dată când ne aventurăm să aruncăm o privire asupra scrierilor sale. Indiferent de câte ori l-am reciti pe Cioran, strălucirea sa nu păleşte niciodată.

De fapt, în spatele stilului său aforistic – sau dedesubtul acestuia – se află protestul împotriva filosofiei care se pretinde obiectivă, deoarece, în opinia sa, neutralitatea gândirii, la care aspiră să se ridice lumea filosofică, este doar o iluzie sau un discurs pompos. Artificială, este invariabil frauduloasă, la fel ca orice fruct de seră. De aceea, Cioran insistă asupra faptului că, pentru a exprima cu fidelitate lacrimile noastre, va trebui să înlocuim silogismele cu strigătele, şi edificiile conceptuale prin cărările reflexive. Pe scurt, gândurile fragmentare sunt oglinzi fidele care trimit imaginea înapoi către o fiinţă fisurată, însă, cu toate acestea, sinceră.

În ceea ce priveşte conţinutul operei sale, şi în spatele multitudinii de teme variate, mă voi limita la a menţiona doar cinci teme despre care eu cred în continuare că sunt capitale, căci se întoarce la ele obsesiv în toate cărţile sale. Aceste obsesii se regăsesc răspândite ca nişte larve încă de la Pe culmile disperării, prima sa carte românească. Aş putea adăuga că, în cazul lui Cioran, întâlnim o situaţie similară cu aceea a lui Nietzsche şi Kierkegaard, care, în primul lor text schiţau conţinutul general al operelor lor. Cu toate acestea, din moment ce acum este vorba de un interviu, nu ar fi posibil să mă opresc asupra ideilor sale obsesive, aşa că mă refer la ele doar pe scurt.

În primul rând, trebuie să atragem atenţia asupra punctului de vedere conform căruia istoria este un fiasco enorm sau o cale fără ieşire. În al doilea rând, el nu a încetat niciodată să considere conştiinţa ca fiind cea mai mare tragedie umană; după cum spune chiar el, cunoaşterea implică durere, cu cât suntem mai conştienţi, cu atât mai mare este chinul nostru. Pe scurt, luciditatea se cucereşte în detrimentul fericirii. În al treilea rând, întotdeauna s-a plâns de farsele eului său blestemat: niciodată nu şi-a iertat neajunsul notabil de a se fi născut. În al patrulea rând, scepticismul său furibund – s-a răzvrătit continuu împotriva tiraniei din tranşeele mentale; totuşi, este adevărat că, în anumite momente, se declara sceptic, dar nu mai puţin adevărat este că evita, cu succes relativ, tentaţia de a se ascunde sub masca îndoielii sistematice. Ca puţini alţii, el a înţeles că un cult în exces se transformă într-o dogmă ca oricare alta. În cele din urmă, el a făcut din moarte piatra de temelie a operei sale, căci nu există vreo carte în care să nu se confrunte cu aceasta. De fapt, Cioran menţionează în mod repetat că singura temă care ar trebui să apară în angoasele noastre este moartea.

C.V.: Ce scriitori din secolul XX ar putea fi comparaţi cu Cioran în ceea ce priveşte temele de reflecţie şi stilul?

J.L.Á.L: Răspunsul „nimeni“ este simplu, dar cu atât mai puţin inocent, deoarece ascunde şi dezvăluie înclinaţiile literare perverse ale celui care răspunde. Răspunzând, nimeni nu este scutit de arbitrar, deoarece prioritatea se acordă gânditorilor care judecă – întotdeauna cu suspiciune – despre care se spune că sunt consideraţi mai relevanţi, privind astfel cu dispreţ pe cei care nu ar fi vrednici de respect.

Revenind, deşi Cioran s-a apropiat mai mult de gânditorii pre-socratici decât de contemporanii săi – ceea ce este într-o anumită măsură corect: dacă ne oprim pentru a analiza punctul său de vedere asupra istoriei ca fiind un şir neîntrerupt de fiasco-uri umane, nu este greu să observăm că acesta se apropie de Hesiod, de exemplu în Mitul vîrstelor –, totuşi, prin tonul incendiar al scrierilor sale, regăsesc o mare afinitate cu Oskar Panizza şi cu Stig Dagerman, mai ales în ceea ce priveşte cruzimea cu care au atacat imbecilitatea perversă a dogmelor umane. Pentru ambii, omul este o creatură atât ridicolă cât şi depravată, a cărei vecinătate merită stimată doar prin dispreţul ironiei. În plus, ambii sunt de acord că a gândi provoacă durere; pe scurt, conştiinţa este sinonimă cu supliciul.

De asemenea, consider că este apropiat de Albert Cossery, mai ales pentru felul în care tratează plictisul şi lehamitea până la ultimele lor consecinţe, căci a făcut din aceste subiecte bastioane ale gândirii sale. Precum doar puţini alţii, în secolul lor sau în oricare altul, ei au avut clarviziunea de a diagnostica eşecul în care ne aruncă foamea noastră grotescă de glorie. Pentru ambii gânditori, cea mai bună protecţie posibilă este apoteoza trândăviei şi dizolvarea paradisiacă a anonimatului: numai desolidarizându-ne de specia noastră agitată, mereu avidă de ce este mai rău, este posibil să se atingă un fel de protecţie. Putem adăuga că Cioran şi Cossery, pe lângă faptul că sunt contemporani şi aveau aproape aceeaşi vârstă – gânditorul român a fost cu doar doi ani mai în vârstă decât cel egiptean –, au renunţat la patriile lor natale şi la limbile lor materne pentru a-şi găsi locul în graiul şi pe pământul francez. Ambii au ales cerul parizian şi complexitatea Cartierului Latin pentru a le fi martori discreţi scrierilor şi amărăciunilor.

În cele din urmă, aş dori să subliniez asemănarea cu Agustín García Calvo. Ambii gânditori s-au dedicat cu determinare demontării imensei  pânze de minciuni, atât sinistră cât şi grotescă, pe care stă aşezată pretinsa realitate. Mai mult, părerea celor doi coincide asupra faptului că cea mai mare farsă pe care omul a inventat-o vreodată este cea a eului său blestemat. După cum am spus, scepticismul care este apreciat trebuie să se concentreze pe pulverizarea iluziei propriei persoane, luând în considerare ideea că individul este cuibul în care se dezvoltă orice perversiune. De asemenea, cei doi împărtăşesc aversiunea faţă de profesioniştii din filosofie: ei au fost de acord că instituţiile reprezintă moartea gândirii libere şi comune. Printre alte coincidenţe, cei doi scriitori locuiau în Cartierul Latin din Paris – trăiau la câteva clădiri distanţă – şi au fost mentorii lui Fernando Savater, căruia hispanicii îi datorează faptul că l-au cunoscut pe Cioran prin traducerile acestuia în limba spaniolă, în treacăt fie spus.

Trebuie, de asemenea, să adaug că filosoful spaniol şi-a scris teza de doctorat, Eseu despre Cioran, despre scriitorul româno-francez şi i-a dedicat-o lui Agustín García Calvo. Este probabil ca, prin medierea lui Savater, ambii gânditori să se fi citit reciproc. Cu toate că nici unul nu îl menţionează pe celălalt, există totuşi, în textele lor, subiecte paralele.

C.V.: Credeţi că e corectă părerea exegeţilor care văd în Cioran principalul continuator al lui Nietzsche în secolul XX?

J.L.Á.L: Nu găsesc această comparaţie nici corectă, nici exactă. De fapt, Cioran, în unele discuţii, a avut ocazia să o respingă. În spaniolă, unele discuţii pe care gânditorul româno-francez le-a avut cu diferiţi scriitori au fost compilate într-un text intitulat Entretiens. Acolo, Cioran, pe lângă că a dezminţit faptul că este un continuator al gândirii trasate de Nietzsche, şi-a permis să îl eticheteze drept naiv datorită gafei de a prezenta ideea Supraomului. Ca moştenitor fidel al viziunii asupra istoriei a lui Hesiod, Cioran afirmă că omul nu poate decât să degenereze, deci ideea lui Nietzsche de Supraom i se pare un delir înfricoşător, rezultând din cunoaşterea insuficientă a oamenilor.

Desigur, Nietzsche a fost un scriitor solitar, în timp ce Cioran şi-a conceput cele mai bune cărţi înconjurat de imensa urbe pariziană. Situat la antipodul lui Nietzsche, Cioran consideră omul a fi, în mod inevitabil, înclinat spre perversitate şi nu are nicio ezitare în a repeta că omenirea, departe de perfecţiune, este blocată pe un drum fără ieşire. În ceea ce priveşte înţelegerea oamenilor, gânditorul româno-francez a fost mult mai lucid decât scriitorul german.

Totuşi, aceasta nu înseamnă că nu există coincidenţe în ceea ce priveşte cei doi gânditori. Cioran, într-un interviu cu filosoful spaniol Fernando Savater, recunoaşte că îi datorează enorm lui Nietzsche, pentru a argumenta că el a fost cel care a eliberat filosofia de corsetele academice. După cum spune gânditorul româno-francez, Nietzsche a salvat filosofia de iluziile sistematice şi a transformat-o într-una profund existenţială: pe scurt, a insuflat viaţă filosofiei. Trebuie să adăugăm că, deşi este adevărat că scrierile lui Cioran în limba română sunt puternic influenţate de lecturile gânditorului german – din moment ce laudă voinţa de putere – cu toate acestea a ales să lase la o parte excesul verbal al acestuia în textele sale în limba franceză, păstrând exclusiv stilul eseistic şi aforistic. Evident, citindu-i pe moraliştii francezi din secolul al XVIII-lea, s-a detaşat de scriitura sa dezlănţuită din limba română.

C.V.: Cum este receptat Cioran în Mexic?

J.L.Á.L: În Mexic, nu este dificil să obţii toată opera lui Cioran tradusă în limba spaniolă – cu excepţia Schimbării la faţă a României. Cărţile lui sunt reeditate cu o frecvenţă medie şi în librării acestea se vând bine. Cu toate acestea, cu unele excepţii fericite, cum este cazul lui Ion Vartic şi al lui Gabriel Liiceanu, există puţine texte ale unor savanţi români care să fie traduse în spaniolă şi, dacă au fost totuşi traduse, ajung cu greu în librăriile mexicane, aşa că pot fi achiziţionate doar online, la preţuri ridicate.

În ceea ce priveşte difuzarea sa, Cioran nu este un gânditor care să se bucure – sau să sufere, după cum se preferă – de mare căutare printre filosofii mexicani. După cum am menţionat, nu apare în manualele universitare sau în istoriile filosofiei; acest lucru reflectă slaba sa popularitate. Este ca şi cum, în întreaga lume, experţii în filosofie au conspirat împotriva lui şi, retrogradându-l în uitare sau tăcere, ei nu vorbesc nici în favoarea lui, nici împotriva lui. Desigur, ca întotdeauna, există şi excepţii fericite de la regulă. Printre cititorii săi iluştri contemporani, mă voi limita la a-i menţiona pe Peter Sloterdijk şi Clément Rosset, care îl consideră pe Cioran drept unul dintre cei mai deziluzionaţi scriitori, nu doar din secolul său, ci şi din întreaga istorie a gândirii.

Revenind la breasla filosofilor, merită să ne amintim că teza de doctorat a lui Fernando Savater – despre Cioran – a fost respinsă de universitarii spanioli, care au ajuns în mod inteligent la concluzia că ar fi o glumă să îi dea importanţă. În plus, filosofii actuali sunt de acord, aproape în unanimitate, să îl evalueze ca pe un scriitor neserios sau ca pe un scriitor de rangul al doilea. Din acest motiv, opera sa este rar studiată în programele universitare şi, din păcate, multe dintre universităţile mexicane nu reprezintă o excepţie.

Totuşi, acesta nu este motivul pentru care Cioran este un gânditor puţin cunoscut în Mexic. Despre el există numeroase articole publicate în reviste tipărite şi electronice. Chiar recent, a apărut în ziarul „La Jornada“ un supliment despre gândirea lui şi chiar dacă, cu siguranţă, a trecut neobservat de majoritatea cititorilor, pentru oamenii de ştiinţă a fost o poveste fericită. În ceea ce priveşte cercetătorii mexicani renumiţi, preocupaţi de opera sa, îi pot cita pe Mihail Malyshev sau pe Luis Ochoa Bilbao. O menţiune specială merită prietenia strânsă care a existat între Cioran şi poetul mexican Octavio Paz, care în unele părţi din Labirintul Singurătăţii îl urmează îndeaproape. S-ar putea trasa chiar şi un fel de paralelă între mai multe puncte de vedere exprimate în această ultimă carte şi Ispita de a exista. În aceste texte, ambii scriitori considerau apariţia omului ca o ticăloşie sau un delict comis împotriva beatitudinii stabile în care au vegetat restul fiinţelor, de exemplu.

Pe de altă parte, nu ştiu dacă printre profesorii mexicani au existat persoane care să fi dedicat seminarii exclusiv gândirii şi operei lui Cioran. De asemenea, nu am întâlnit cărţi publicate de oameni de ştiinţă mexicani despre opera sa – precum în cazul lui Fernando Savater şi Faustino Manuel López Manzanedo, în Spania. Din fericire, în Mexic, Cioran este citit din ce în ce mai mult de studenţii la filosofie, sociologie, istorie şi literatură. În universitatea mea, de exemplu, am avut ocazia să includ o parte din textele lui în cursurile pe care le-am predat. În plus, s-au scris mai multe teze despre opera sa.

C.V.: Care este propria dumneavoastră interpretare a operei lui Cioran?

J.L.Á.L: Datorită fragmentelor din Despre vieţile şi doctrinele filosofilor pe care ni le-a transmis Diogene Laertius, am aflat de anecdota potrivit căreia prima lecţie pe care cinicii le-au dat-o discipolilor a fost să îi lovească cu bastoanele.

Îmi place să mă gândesc la această anecdotă ori de câte ori trebuie să vorbesc concis despre opera lui Cioran, deoarece el – în cărţile sale – reînnoieşte lecţia cinicilor. De fapt, Cioran nu este citit cu impunitate. După standardul său de examinare, nu există nicio idee sau o miză mentală care să rămână în picioare: ne distruge prin raţionamente şi ne transformă certitudinile în pradă. Pe de o parte, îi lipseşte ingeniozitatea necesară pentru a ne trezi dintr-un vis dogmatic, doar pentru a ne face să tânjim după altul. Pe de altă parte, înzestrat cu luciditate, el nu construieşte decât pentru a dinamita cu pricepere pilonii pe care se ridică certitudinile filosofice şi se limitează la a anunţa public absurditatea şi prostia.

Evident, opera lui Cioran nu ar fi fost extraordinară dacă ar fi rămas un simplu scepticism gnoseologic. Poate că unul dintre cele mai mari succese ale exerciţiului său de gândire este acela de a ne avertiza despre ororile pe care le-a trăit pe propria sa piele – care se ascund în spatele tuturor ideologiilor supuse unui act de credinţă. În opinia sa, Istoria nu este altceva decât parada atroce a câtorva mii de măcelari fanatici care călcau pe miriade de capete ce îndrăzneau să gândească diferit de ei. Cioran, pe lângă faptul că deţine o luciditate orbitoare, este un gânditor obligatoriu, dacă vrei să ai o viziune onestă asupra omului, fie ca specie, fie ca individ.

Odată ce ne lăsăm duşi în abisurile textelor sale, nu numai că ne transformăm în martorii lui secreţi, ci şi devenim complici ai indigenţei sale: printre rândurile sale suntem părtaşi la râsul şi lacrimile sale. Cum să explicăm, atunci, paradoxul aparent care spune că în defectele acestui scriitor necunoscut recunoaştem caracteristicile noastre? Cu cât mai mult medităm asupra textelor sale, cu atât este mai uşor să cedăm tentaţiei de a considera că sub scrierile sale există urmele raţiunii care ne este comună tuturor. Eu înţeleg prin raţiunea comună, abilitatea neverosimilă de a lăsa să vorbească, prin noi, raţionamente pe care oricine le poate înţelege atât timp cât nu le consideră proprii sau ale altcuiva. O altă mare realizare a lui Cioran este că, în felul său, a fost purtătorul de cuvânt al raţiunii comune, pentru a afirma că abordarea sa nu a fost una originală şi  s-a limitat la a proclama ceea ce este la dispoziţia oricui. Datorită acestui lucru, opera sa devine o oglindă fidelă a nenorocirilor universale care ne devorează pe toţi.

Interviu realizat de Ciprian Vălcan

Traducere din limba spaniolă de Luiza Caraivan