a15

Scrisul nu poate fi stresant

Gellu Dorian

Nicio meserie nu este (sau nu trebuie să fie) stresantă, să provoace stres. Numai meseria pe care o practici fără să ai vocaţie pentru ea devine stresantă, aşa cum este munca la comandă, obligatorie, sub presiune. Or, scrisul, care este obiectul de activitate al scriitorului, nu poate fi stresant. El poate fi cel mult obositor, atunci cînd apar presiuni sau tot felul de limite în plaja de liberă exprimare, atunci cînd în urma lui poţi suferi o traumă, fie sufletească, fie coercitivă, pînă la îngrădirea libertăţii. Dar atunci vorbim de altceva.

Pînă mai ieri, meseria de scriitor nici nu era recunoscută în nomenclatoarele Codului Muncii. Pînă în 1990, era recunoscută în Codul Muncii doar meseria de „scriitor de vagoane“, care se referea la acel personal din cadrul CFR-ului, care, în locaţiile în care erau garate vagoanele unei garnituri de tren, scria cu cretă într-un pătrăţel anume rezervat pentru aşa ceva ceea ce trebuia să reprezinte apartenenţa sau conţinutul acelui vagon, avînd, probabil şi alte atribuţiuni de serviciu. Cred că nici acea meserie nu era stresantă, dacă era făcută cu plăcere şi în urma ei îţi cîştigai existenţa. După 1990, a apărut în Codul Muncii şi meseria de „scriitor“, cea care se referă chiar la ceea ce făcea şi face un scriitor, adică scrie cărţi. Mai tîrziu, tot în acelaşi Cod, mereu în schimbare şi azi, a apărut şi meseria de „poet“. Urmează probabil şi cea de „dramaturg“, cea de „critic literar“ şi aşa mai departe. Dar asta nu ţine de stresul scriitorului sau al actului de a scrie, ci de o altă latură de evidenţiere a meseriilor care pot intra într-o evaluare a activităţilor sociale remunerabile de la salariu pînă la pensie.

Stresul legat de meseriile omenirii poate fi analizat din alt punct de vedere, cel ce ţine de patologie, de bolile profesionale şi aşa mai departe. În cele mai multe meserii te pregăteşti profesional, urmezi o şcoală de arte şi meserii, profesională, un liceu, o facultate, te califici în ceva, pentru a practica tot restul vieţii în vederea cîştigării banilor necesari pentru existenţa de zi cu zi. Unele meserii ce ţin de viaţa practică au specializări de tot felul, de la calfă la maistru, sub-inginer, inginer, doctor într-o specialitate sau alta, etape pe care le obţii după parcurgerea unor stadii de specializare, de profesionalizare. Cei mai mulţi ajung, vorba lui Murphy, atît de sus, încît ating gradul de incompetenţă. Alţii, puţini, cunoscîndu-şi limitele, se opresc pînă acolo unde cred că sunt capabili să facă acea meserie.

În timp ce în meseria de scriitor, deşi te specializezi într-un fel începînd cu cei şapte ani de acasă, apoi cu clasa întîi şi pînă la doctorat (ceea ce acum se obţine atît de uşor, încît l-ai putea lua chiar din clasa întîi!), nu poţi spune că te-ai calificat în această meserie, obţinînd o diplomă, ci, cu greu, mult mai tîrziu pentru unii, pentru alţii chiar de la început, după o recunoaştere, nu neapărat unanimă, că aşa ceva nu se poate, te poţi considera calificat şi numi scriitor. Formarea ca scriitor, a deprinderilor ce ţin de acest hobby – pentru că scrisul pentru scriitorul adevărat este un hobby practicat zi de zi! – nu se termină niciodată. Şi vorba lui C. Noica, dacă un absolvent de înalte studii superioare nu devine pentru tot restul vieţii autodidact, ci se limitează la acel stadiu, riscă să devină analfabet. Şi cei mai mulţi dintre scriitori, să zicem, vin din spatele unor studii filologice sau de umanioare. Dar nu totdeauna asta este şi prima condiţie să fie şi cei mai buni sau cei mai talentaţi. O scurtă privire în istoria acestui fenomen poate să ne aducă în faţă mari scriitori ai lumii veniţi din alte pregătiri profesionale (medicină, drept, istorie, inginerie etc.) sau chiar din blamata aptitudine de autodidact. Talentul de scriitor dă şi garantarea meseriei de scriitor, care, fără acest dat al voinţei de a te autodepăşi şi a fi mereu în competiţie cu tine, eliminînd suficienţa pe care ţi-o dă de regulă o licenţă, o recunoaştere de acest tip sau, în cazul scriitorului în general, eticheta pe care ţi-o lipeşti pe frunte fără nicio acoperire în fond, nu înseamnă nimic.

Cred că sunt stresaţi, în primul rînd, scriitorii fără talent, care, de regulă, sunt frustraţi, mereu nemulţumiţi, crispaţi, alergînd după titlu, după legitimaţie şi după glorie, după roadele necuvenite ale preocupării lor, ori scriitorii leneşi, care, deşi talentaţi, scriu cu o greutate vizibilă, anevoie, fără miză şi orizont de aşteptare, care, de regulă, şi-au pierdut răbdarea şi încrederea în actul creaţiei. Dar acest stres este de altă natură, nu din cauza meseriei, sau poate din cauza acestei meserii pe care au îmbrăţişat-o greşit.

Stresul scriitorului, nu pentru că este scriitor, că face această meserie, vine din altă parte şi anume din lumea din jurul lui, din contextul social în care îşi duce existenţa, din cauza nerecunoaşterii şi a prejudecăţilor care-l marginalizează, îl ignoră, îl aduc în pragul lehamitei. Da, lehamitea este expresia curentă a stresului scriitorului. Şi mai ales acum, cînd în breasla scriitorilor există tot felul de tendinţe deviante, de conflicte fără rost, de vanităţi ce-şi vor locul în vîrful piramidei, neavînd la bază nimic să le confere o siguranţă şi o justificare în acel loc, acum, stresul scriitorului vine şi din interiorul meseriaşilor, care, gîndind că fac o reformă, nu fac nimic altceva decît să creeze o schismă şi să deformeze, în spaţiul public, imaginea scriitorului. Fără aceste stresuri curente, inevitabile într-o societate ca a noastră, nu văd de ce la masa de scris scriitorul ar trebui să fie stresat sau să se streseze. Dacă asta îl stresează, să elimine cauza şi să se apuce de altceva, ce nu-l stresează.

Că un scriitor nu ia un premiu, acesta nu este motiv de stres. Şi dacă devine stres, acela nu e scriitor, e altceva, a nimerit greşit în această meserie. Altruismul în meseria de scriitor este una din cele mai la îndemînă metode de a elimina stresul. Deşi nu totdeauna este aşa. Acest panaceu mai are şi reacţii adverse. Există, în astfel de situaţii, cînd tu ca scriitor faci ceva folositor şi de durată pentru confraţii tăi, fie din rîndul acestora, cei mereu nemulţumiţi, fie din presa de toate nuanţele care se face acum la noi, apar hărţuieli care te duc la disperare, şi orice disperare este creatoare de stres. Şi ca să nu mai fie, trebuie să o elimini. Şi ca să o elimini, trebuie să renunţi la ceea ce ai făcut de o viaţă pentru ceilalţi scriitori. Sunt puţini scriitori în România de azi care fac astfel de gesturi generoase. Şi cum nicio faptă bună nu rămîne nepedepsită, nici aceste fapte ale lor nu au fost trecute cu vederea şi au fost în diverse forme înfierate. Ca să dau un exemplu de stres inutil, recent, la Botoşani, la cea de a XXVII-a ediţie a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“, în loc să fie aşa cum s-a creat tradiţia acestui eveniment, fără alte probleme, deşi la unele ediţii au fost şi altfel de probleme din categoria celor enumerate mai sus, legate de presă, unii invitaţi au înţeles să iasă din tipar şi să confunde gala de decernare cu un prilej de lansare a unui manifest feminist, în timpul decernării premiilor Editurii Cartea Românească. Evenimentul se petrecea în faţa unui public numeros, peste 450 de spectatori. Acel moment, de doar trei minute, a deturnat toate discuţiile ulterioare despre importanţa ediţiei spre acel manifest scăpat de sub control. Un stres destul de mare care, ca scriitor, mi-a răpit mult timp cu explicaţiile, mulţi nervi şi tot ce decurge de aici.

Prin urmare, stresul scriitorului nu este legat de profesie, care trebuie să bucure, să satisfacă, să creeze premise pentru un trai mai bun (apropo, în România niciun scriitor nu trăieşte din scris, nici măcar celebrul Mircea Cărtărescu, ci poate, unii, nu mulţi, de pe urma activităţii de scriitor să aibă spre bătrîneţe un trai mai bun!), ci de alţi factori colaterali, care nu au, de regulă, nimic comun cu meseria în sine.