a18

Amintiri cu ţara de iasomie

 

Alice Valeria Micu

 

Fiecare domeniu de activitate vehiculează propriile delimitări între două categorii antonimice. Pentru medicină există bolnavi şi sănătoşi, strategii vorbesc de civili şi militari, iar economiştii consideră că oamenii sunt ori negustori, ori cumpărători. Dacă aici etichetele sunt relativ limpezi, în cazul literaturii există autori care pun la încercare tentativele de a utiliza sertare bine definite în demersul hermeneutic.

Ileana Urcan vine cu o astfel de propunere în volumul Negustorul de anotimpuri, (Bucureşti: Tracus Arte, 2014). Suntem avertizaţi încă de la început că este vorba de versuri şi povestiri, iar asta, trebuie să recunosc, m-a pus pe gânduri. Volumul este construit aparent din două părţi: Time over (2010-2014) şi Intermezzo (1995-2014). Ele nu urmează o ordine cronologică, ci mai degrabă se împletesc, urmând cursul natural al rememorării. Versurile sunt aşezate în braţele prozei, căci volumul debutează cu câteva povestiri ce trasează rădăcinile naratorului, apoi poemele se înşiruie, punctate de texte cu caracter biografic şi de poeme mixate cu fraze de proză, pentru ca Intermezzo-ul să fie luat în stăpânirea exclusivă a povestirilor.

Titlul volumului nu reia niciunul din titlurile care îl compun, ci este justificat de predilecţia autoarei pentru natură şi amănuntul plin de culoare. Volumul este aparent lăsat la voia întâmplării, fluxul memoriei sau dicteul automat par să guverneze nestingherite. Remarcabil este textul de evocare a mamei cu valenţe taumaturge, precum odinioară femeile înţelepte ale satelor noastre, text scăldat în amărăciunea de a avea prea puţine amintiri cu ea.

Talentul pentru metaforă, bine strunit în versuri, este utilizat cu iscusinţă şi în povestiri, în care notaţia atentă defineşte cadrul natural pentru câte un decupaj din biografia naratoarei, încă de la momentul naşterii sale, jalonând apoi un traseu în contra curentului, prin trecutul mamei, în căutarea momentului zero. Primele texte prozastice sunt cu accente autoreferenţiale; ele au şi un set de sfaturi din universul realismului magico-rural. După un ultim text de evocare a unei amintiri pline de culoare alături de mamă, volumul rămâne pentru 75 de pagini pe tărâmul poeziei, în câteva poeme, dicteul fiind întrerupt de scurte momente prozastice.

Volumul recurge la câteva regionalisme ce vin să contureze o geografie interioară care valorifică abil şi cu dozaje atente bagajul lexical rural. Acest element biografic circumscris unei copilării la ţară este asumat şi identificabil ca premisă pentru antrenarea unui spirit de observaţie lucid şi sensibil. Tonul este dat de apropierea organică de natură, autoarea făcând o trecere prin diverse momente din an, negustorind amintiri cu peisajul şi copilăria, fără accente patetice.

Trecerea spre zona biografică urbană e ilustrată de utilizarea unor titluri sau versuri în limba engleză şi de schimbarea decorului rural cu cel punctat de elemente citadine, de referinţe culturale din muzică, literatură, religie, de lexicul explicit al unor titluri, cum e „Manierism decadent”, un poem care utilizează toate aceste elemente.

Tentaţia poeziei de factură contemporană dezvăluie o autoare capabilă să „cânte” şi după aceste partituri, însă impresia generală este, mai degrabă, de căutare a vocii, chiar dacă ea ne demonstrează pe parcursul volumului că poate aborda arii diferite, ca să duc mai departe metafora muzicală. Dar acesta nu este neapărat un element în favoarea volumului, mult mai interesant în partea de proză.

Remarcabilă este capacitatea de a fraza în maniere mereu diferite, mereu surprinzătoare, uneori eliptice de predicat, precum şi creionarea din câteva cuvinte a unui spaţiu, a unui tablou cu valenţe sinestezice. Un volum interesant, deci.