a8
Nicoleta Cliveţ
Poezia modulară
Amantul anului 2000 a ajuns la criza vârstei de mijloc şi, chiar dacă a rămas la fel de priceput într-ale amorului, vlăguirea şi pasivitatea i s-au accentuat, neputinţa şi frica l-au încolţit. Mihai Ignat – căci despre el este vorba – făcea figură de amant premiant la începutul mileniului, câştigând concursul de poezie erotică al revistei Vatra, poemele victorioase fiind ulterior publicate sub titlul Klein spuse. Volumul era, de fapt, un amplu poem în 37 de secvenţe impregnate de erotismul întreţinut livresc al unui spirit cerebral, conectat prin cărţi la o rafinată senzualitate. Performanţa poetică atinsă atunci este concurată cu adevărat abia acum, de apariţia volumului frigul (elegie) (Bucureşti: Nemira, 2018). Deşi Klein dispare din peisaj (dicţia poetică fiind directă, confesivă, fără măşti/voci interpuse), tot el a fost cel care a aflat primul „ce-i frigul“, într-o altă culegere de versuri – Poate noaptea a şi-nceput (Bucureşti: Cartea Românească, 2017) –, culegere al cărei titlu se regăseşte ca ultim vers în frigul şi probează continuitatea de adâncime a textelor. Uitat de „un zeu nesimţit“, ros de frică, expert în lâncezeală şi lesne impresionabil (până la plâns), Klein aflase încă de anul trecut „ce-i frigul“ şi cum refugiul „în carnea fetei cu lilieci“ nu prea reuşeşte să te apere; erosul continua să fie pentru el un spaţiu de explorare şi de competenţă, fără să ofere, însă, soluţii durabile; viziunile urmuziene proliferau într-o poezie ce experimenta din nou gradul zero al conştiinţei. Cu un Klein aflat în pragul epuizării, nu e de mirare că Mihai Ignat renunţă, un an mai târziu, la serviciile lui şi optează pentru ieşirea efectivă la rampă în frigul. Însă această renunţare este un triumf mai mare decât pare la prima vedere şi se cuvine pus în legatură cu un text confesiv – Diferenţialismul. Nu un manifest – din volumul Klein spuse Klein (2006); povestea ismul-ului inventat în adolescenţă împreună cu doi prieteni indica o suferinţă ascunsă a poetului: „Am «săpat» după mine însumi, dar n-am găsit decât o mască pe care am nu-mit-o Klein. Şi ştiu şi de ce am eşuat: pentru că sînt vanitos şi pentru că n-am fost în stare să renunţ la «poezie». Nu, nu e un joc de cuvinte, ci adevărul: poezia se naşte exact atunci când renunţi la «poezie». E cazul să renunţ la alter ego-ul Klein şi la pretenţia că sînt poet“. A fost nevoie de încă doisprezece ani până la despărţirea de Klein şi trecerea într-o nouă etapă.
Metabolismul poetic al recentului volum este in linii mari acelaşi, doar turaţia diferă, accelerată fiind de o presiune interioară ce obligă la abandonarea interfeţelor, nu şi a ieşirilor în fantasmatic ori absurd, nici a dezamorsării spaimelor prin erotism. Un subiect fără „miez“, „modular“, pentru care locul frumuseţii şi al libertăţii este „numai între paranteze“, iar al transcendenţei numai „în carne, în viscere“, îşi joacă viaţa pe cartea evitării, a dezimplicării, din neputinţa de a risca/miza până la capăt pentru/pe ceva. Fireşte că viaţa îi dă înapoi cu aceeaşi măsură şi se transformă într-o implozie derulată lent, cu încetinitorul, în surdină. Anesteziat, golit de sentimente, cu certitudini puţine şi toate negative, cel nesatisfăcut de viaţă (dar inspirat uneori de ea) reuşeşte să vibreze autentic la apropierea morţii şi, mai ales, a bătrâneţii – cărarea ce duce spre ea. Dar tulburarea astfel născută nu are proporţii catastrofice, e mai curând mocnită, asemenea unui „bocet“ devenit exerciţiu de adaptare la noua realitate al unui melancolic sadea, care încă visează compensator la o dezlănţuire a furiei şi a revoltei, cu toate că matricea lui spirituală nu depăşeşte cadrul elegiei: „… deşi nu pare, asta e o/ rugăciune funebră/ un rit de chemare a bătrâneţii/ o înjurătură scuipată forţelor oarbe/ care m-au făcut iar curând mă vor desface chiar/ prin intermediul unor trupuri care reprezintă/ fiinţe dragi mie, dar nu atât de tare încât/ să nu suport viaţa şi fără ele…“ De bună seamă că nu „o noapte neagră a sufletului“ a stat la originea crizei, de vreme ce nu o apocalipsă avem în faţă, şi nici revelaţii, ci doar o blândă şi crepusculară elegie. Mai degrabă o situaţie-limită, învăluită în mister, se află la baza acestei poezii a „frigului“, în care „splendoarea“ devine accesibilă doar în coşmaruri, iar frica are o consistenţă aproape solidă: „şi cleiul fricii mele/ personale şi fără limite pasta vâscoasă/ greţoasă a frumoasei mele spaime/ capodopera sentimentelor mele/ când/ pe ce pun mâna rugineşte“. Momentele de transformare a „bocetului“ în rugăciune sunt rare („decojeşte-mă, soare, de frig/ sau poate de frică“), pentru că egoul acţionează frenant şi consolidează captivitatea: „prologul/ vârstei mele crepusculare/ sunt tot eu însumi“. Din precaritate sau pur şi simplu din reflex se ajunge la autosabotare: „iar singurătatea devine obeză/ se cvadruplează/ iar eu ştiu că există ceva numit levitaţie/ ceva atât de străin de mine că/ aş putea să plâng/ mă gândesc doar la mine/ şi asta e gheaţa/ dar nu spun nimănui/ ca să rămân uman/ în ochii lor, evident,/ pentru că în ochii mei sunt departe/ de a fi bun“.
O multiplicitate insignifiantă, dar terifiantă face din viaţă un joc aparent cu mai multe strategii, însă toate cu acelaşi sfârşit („fiecare are un plan care va da greş“). Doar revoltaţii şi femeile frumoase ar mai putea avea o şansă, nu şi cel deja parazitat de „frig“ şi de frică. Şi totuşi, anxietăţile nu i se rostogolesc până la a deveni angoasă, fiind astfel scutit de preumblări prin hăuri ori de evadări salvatoare spre tării. Gustul resimţit e de cenuşă, nu de pucioasă, şi îşi are pricina mai curând în „clipele netrăite“ ce se cer decontate sub presiunea inevitabilului sfârşit.
Două soluţii se prefigurează ca antidot: „Sfânta Pileală“ şi erosul. Prima rămâne, în continuare, neinteresantă, în timp ce a doua este doar intermitent viabilă (cum se întâmpla şi în cazul lui Klein-amantul), pentru că nici senzualitatea nu e trăită ca simplă fugă „în carne“, ci mai degrabă ca o căutare febrilă; „frigul“ ameninţă inclusiv „flacăra poftei“, fără să reuşească să o stingă, deocamdată. Şi chiar dacă „să iubeşti e cumplit“, chiar dacă iubirea nu se poate opune „frigului“, o poate face poezia de iubire. Şi chiar o face: versurile de vibraţie senzuală sunt efectiv sclipitoare şi au un spectru mai larg decât cele răscolite de „frig“: „astfel că m-am aplecat din nou la ureche şi am zis/ ceva atât de şoptit, atât de fin, că nici măcar/ urechea ei atât de fină nu putea să prindă, dar/ asta pentru că aşa ceva nu se zice tare,/ astfel că nu poate fi auzit şi nici repetat, în ciuda/ rugăminţii ei de-a o mai spune o dată, pe care eu/ nici n-o iau în seamă,/ o tratez cu indiferenţă şi/ ies în timp ce ţipătul/ «nu poţi să-mi faci asta»/ se arcuieşte în urma mea,/ dar eu tocmai asta fac/ pentru că altfel aş face cu/ totul altceva,/ de pildă aş plânge“.
Performanţei atinse de eternul amant i se adaugă acum încă una, de calibru asemănător, dar aflată pe teritoriul dicţiei poetice. frigul este un poem amplu, ce caută şi găseşte „o formă/ pentru disperare“, pentru „minus-gradele grotescului“; este o poezie a zig-zag-ului sufletesc, a secţionării şi a „modulării“ la toate nivelurile (eu, realitate, limbaj). Mihai Ignat a găsit o formă pe măsura acestui „bocet“ sincopat, ceea ce reprezintă o reuşită substanţială, nu doar una de conjunctură. Nu există ritm de croazieră în volum, ci doar o respiraţie hiperventilată, remarcabil secvenţializată în text, cu o pricepere deplin conştientizată, dublată chiar de orgoliul întâietăţii: „totul e precaritate/ dar asta nu înseamnă/ decât că vreau să-mi conectez senzorii să fiu cel care/ copleşeşte să mă anunţ drept cel care/ va zămisli sentimentul de angoasă al epocii modulare,/ al vieţii secţionate“.
„Omul modular/ omul fragmentar/ multistratificat“ al prezentului şi-a găsit, în poezia „modulară“, o poetică pe măsură. Asta nu e puţin lucru, nici pentru Mihai Ignat (care de-acum se poate lăuda şi cu o sintaxă poetică proprie, nu doar cu titlul de amant al anului 2000) şi nici pentru poezia noastră actuală.