a25

Marian Drăghici

1-2-3. Nu scriu jurnal, din pudoare, dar citesc cu un interes anume acest tip de literatură, mai ales după Jurnalul fericirii. Înainte şi după Jurnalul fericirii, aşa se despart apele interesului meu de lector diaristic. După cartea domnului Steinhardt, unde Hristos este numit, pe cât de şarmant pe atât de convingător, „boier”, am dat, mult în amonte, peste un teritoriu aproape intact, interzis şcolii comuniste în care m-am format, anume colosala literatură patristică, total confesivă prin firea ei non-imaginativă şi non-ficţională, scrisă de subiecţi-mărturisitori ai adevărului, de crezut pe cuvânt. Pentru luminaţii aceştia, miza celor puse pe hârtie („Scriu înaintea feţei lui Dumnezeu“ notează în jurnalul său Sf. Siluan Athonitul) nu este seducţia cititorului de dragul deşartei glorii terestre, ci, vai nouă, mântuirea sufletului şi câştigarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Iar alternativa, harşt!, pierderea lor. E destul să citeşti Patericul „lui“ Bădiliţă, şi te vei umple de încredere şi uimire. Ca să nu bat prea mult câmpii, aproape de zilele noastre, menţionatul jurnal al lui Siluan Athonitul, editat şi comentat în lucrări de referinţă de arhimandritul Sofronie Saharov, a cucerit adeziunea occidentalilor, nu doar a spaţiului răsăritean ortodox, prin descoperiri ce confirmă prezenţa Mântuitorului înviat în contemporaneitatea devotaţilor Săi „până la sfârşitul veacurilor“. Monahul Rafail Noica, ucenic al lui Sofronie trei decenii într-o mănăstire din Essex, întors în ţară, produce nu de mult, în această filiaţie, o confesiune exemplară, cu lucrarea Cultura duhului, de aflat încă, la a treia ediţiune, pe piaţă. Da, au existat şi există semeni ai noştri în stare de performanţe mirabile, cum ar spune Blaga, prin experierea „în duh şi adevăr“ a ceva ce, la simpla rostire, îţi dă mai degrabă fiori de lehamite, dacă aceşti fiori or fi fiind: îndumnezeirea omului. Cum e aia îndumnezeirea omului? – va întreba cineva. Păi, e tocmai „devenirea întru fiinţă“ de care ne înştiinţase filosofic Noica-bătrânul. Au existat şi există astfel de oameni, şi există, da, confesiunile lor scrise şi tipărite negru pe alb, de-a lungul timpului, o mare de jurnale sui generis pe tema relaţiei om – Dumnezeu. Că şcoala modernităţii le îngroapă programatic în dispreţ, uitare, marginalizare, ţine de ne-firescul epocii post-adevăr, în care, vrem–nu vrem, vieţuim. Cum vieţuim?, iată întrebarea. Ajuns aici, nu vă mai duc cu zăhărelul, ci recunosc spăşit că, între atâtea goluri mai mari ca supravieţuirea fără urmaşi, nu am vocaţie sau nu am descoperit, încă, la mine, pic de vocaţie diaristică. Înţeleg că trebuie să te spionezi mai tot timpul pentru sarcina asta. Îmi displac indiscreţiile, spionii. Sunt deschis tainelor; indiscreţiilor, nici în taină! Tot atât de deschis ca în comunism, când nu ascundeam nimic, şi acel biet nimic era spionat şi suspectat în continuu ca veritabil duşman de clasă. Mă tem că „jurnalul“ meu, ca probă de maximă indiscreţie la care sunt în stare, e-n versurile mele. Atât, şi nimic mai mult. Vă propun mai la vale un poem, completare/ilustrare la răspunsurile invitate de ancheta Apostrof. Îl publicaţi sau nu, voia dumneavoastră. Mulţumesc.

io, marta maria

„Fraţilor, mi s-au descoperit lucruri

pe lângă care toate acestea nu sunt

decât paie şi vânt.”

Toma d’Aquino

foaie verde poamă acră,

lenea, pentru mine, e sacră.

când lucrez, fără lene, nu sunt bun de nimic.

aceasta e Maria.

neghiniţă-ntre păioase,

numai unei hărnicii prezumţioase,

suspecte, de neînţeles, îi datorez fatalitatea

scrisului meu ca act public.

aceasta este Marta.

şi iar verde flori de măr,

este purul adevăr că demonul ca anti-înger

deţine cheiţele îngerităţii

dar niciodată pe toate.

nu, niciodată.

există undeva în lume,

mândruţă cu uitat nume,

mari agenţi/conducători de poezie

care dintr-un ordin obscur n-au scris

în viaţa lor un vers.

marii refuzaţi.

marii interzişi.

perfect anonimii:

cei ce zi şi noapte se roagă

pentru-o gură ca o fragă –

lumea întreagă.

rochiţă din boare, trează

invidia mea îi vizează.

am nostalgia condiţiei lor.

condiţia lor mi se pare, pentru om, firească.

pentru un poet, ideală.

şi totuşi,

şi totuşi,

să ne ţinem de lotuşi :

-Marto, Marto,

îţi mai spun o dată

cum ţi-am spus când erai fată :

de-ar străluci pe tine carnea

de geniul inimii citind,

cum străluci pe mine carnea

de geniul inimii scriind! –

altfel, ţărână suntem.

paie şi vânt, poamă acră.

noi – nu şi Maria.

Maria, pentru mine, e sacră.