a18
Poeme de Dinu Flămând
Cioran
„A quoi bon avoir quitté Coasta Boacii?” – nu era întrebare
şi nici exclamaţie; mai degrabă suspin
din capcana cosmică unde căzuse Leibniz :
„de ce există cevaşi nu mai degrabă nimic ?” …
Deci îi rămăsese coaja acelui ecou
din fastul melancoliei, căci Natura nu se explică
pe sine, dar când dă peste om norocul
unei enorme dileme necuprinsă de mintea lui
el fericit ajunge tocmai în vârtejul nefericirii sale.
Nu mai credea în cuvinte, deşi infralimbajul
acelei gâfâieli cu care urcase dealul
din spatele bisericii în satul copilăriei
de unde lumea toată era a lui îl mai interessa…
Era un deal ce se bombase numai sub paşii lui
în rătăcirea lui pe care nici nu o bănuia
infinită la vârsta când prieten îi era
doar groparul satului iar el cu sine coincidea
în umirea mută a începuturilor.
Ce caut eu aşadar aici pe coastă
printre sticle goale şi alte resturi
în miezul Carpaţilor pe urmele lui crezând
că se repetă ceva ce nu este din lumea fizică?
Acea cocoaşă numai lui îi plecase de sub picioare
aşa cum zilnic ne părăsesc peisajele
întâmplările, senzaţiile, spaimele şi inconsistenţa
timpului nostru ce năpârleşte ;
dar îmi devine limpede că din imperiul amneziei universale
de unde nimic niciodată nu prea lipseşte
Cioran cel resemnat în propria lui şiretenie
furase ceva şi sub haină-l ţinea ascuns.
Răşinari, iulie 2018
Cocoş
„Un métèque doit être conscient que, dans sa nouvelle langue, il ne peut pas exprimer cette mort souterraine de l’âme qu’est la poésie. On peut devenir poète dans une langue qu’on apprend à cinq ans. Ensuite, c’est trop tard.”
Emil Cioran , Entretien avec Anca Visdei, Les nouvelles littéraires, 1986
Cum să nu-i dai dreptate? Din nou…
După ce le-a întors pe toate feţele şi le-a trezit
din toate dicţionarele, el pricepuse
cum de nu reuşesc să exprime nimic cuvintele
metecului…Te resping
dacă nu ai supt şi tu odată cu ele acelaşi lapte,
când tot ceea ce i se întâmplă copilului
e o vorbire fără cuvinte
ca juliturile pe coate şi pe genunchi.
Unele din ele ajung, da, să care balastul
înţelesurilor de ici-colea
împreună cu mângâierea norilor
sau chiar să îngrămădească adevăruri bolovănoase
asemeni vagonetelor ce scot din mină
voma secată-a vulcanilor;
nu însă şi misterul din măruntaiele Universului
şi nici „moartea subterană din suflet”
când victoria poeziei e chiar stingerea
sensibilităţii preluată de
extazul mort al cuvântului
fiindcă lumina ce pătrunde spre indicibil
chiar ucide poezia în clipa botezului,
cocoş explodat al zorilor
înainte ca el să devină cuvânt Cocoş.
Ceaikovski
Zece sticle de vodcă înfipte–n zăpadă,
pe jumătate goale, ceaunul fierbe
pe malul fluviului Obi de unde au fost scoşi şi peştii
şi apa, câteva coclite ceşcuţe de aluminiu îngropate
şi ele-n zăpadă printre borcanele cu ciuperci murate…
Se bea din gamelă borşul, mestecenii s-au oprit
departe de malul apei la marginea pădurii
unde focul le necăjeşte
ramurile de jos sub care eu aţipesc
în timp ce o beţie fără ordine
de zi s-a şi instalat în tot grupul.
Mi s-a întins o pufoaică
iar una din maşinile de la Casa de cultură
pleacă la Novosibirsk după alte sticle.
Din „Gazul” redactorului-şef, care e şi poet,
prin uşa din faţă deschisă
valsul din Lacul lebedelor se încumetă
la radio să înfrunte gerul.
Visez…
Nicicând fragilitatea umană umilită
de propria ei dârdâială nu a valsat
mai fericită cu tristeţea precarităţii ei
într-o lacrimă…
Iar din adâncul acestei fastuoase Siberii
ca la geamurile unui salon de bal
răsuflarea mujicilor strânşi buluc afară
abureşte sticla.
Sosiţi cu torţele Revoluţiei
să dea foc lumii.
Novosibirsk, noiembrie 1978
***
dar unde
totuşi
acolo unde niciunde?
şi când înviere
atunci
când nicicând?
nume al meu înmugurind în uitare…
umbră a mea în lumină-încolţind…
stinsă combustie-a cărnii mele,
întrebări ca un colb prin văzduh,
pasăre jumulită de-amurg – sufletul
pal orizont în eterna mea scufundare…
timp al sfârşitului care ar începe
în marea indiferenţă a timpului nesfârşit;
eu al meu mie nimic de la o vreme încolo
singurul meu conţinut.