a13

Anca Mihuţ

Călătorii din Şeba pe drumul spre exilul de sine

Între foile şi ciornele scrise de mână ale romanului Exilat de sine însuşi, se află şi trei pagini (numerotate 218, 220 şi 221, pagina 219 lipsind, din păcate), care, în mod evident, fac parte dintr-o altă proză autobiografică, anterioară acestuia, intitulată Călătorii din Şeba.

Este vorba despre un fragment de text dactilografiat, asupra căruia Vlad Caragiale a intervenit, ulterior, în mai multe rânduri, pentru a-l cizela şi completa. Aspectul grafic al acestor pagini lasă să se presupună că au existat, cel puţin, două intervenţii, din partea autorului, asupra textului iniţial. Astfel, a existat o primă etapă, constând, aşa cum arătam, în dactilografierea textului. Apoi, ar putea fi identificată – la o oarecare distanţă în timp – o primă intervenţie cu creionul, constând atât în ştersături, cât şi în adnotări deasupra şi dedesubtul textului bătut la maşină, precum şi pe versoul paginilor. De această dată, Vlad Caragiale a reformulat fraze, a notat mai multe amănunte, probabil datorită faptului că, la recitire, textul îi părea prea sărac, prea sec şi, probabil, pentru că memoria sa afectivă, (re)stimulată, îl făcea să simtă nevoia de a fixa în scris mai multe detalii, senzaţii şi nuanţe venite din amintirile sale. Şi, în sfârşit – datorită însemnărilor cu cerneală, făcute, uneori, peste cele cu creionul, dar şi ale unor modificări ale scrisului de mână, ce trădează o oarecare nerăbdare, nervozitate, dar poate şi înaintarea în vârstă – ar putea fi intuită o a doua intervenţie, mai tardivă, asupra textului originar. Este de remarcat faptul că, în cerneală, sunt notate şi observaţii în limba română, ca de exemplu, chiar cea din stânga primei pagini, unde scrie: „Foarte slab. Trăncăneală“. Apoi, ca într-un dialog cu sine însuşi, în susul aceleaşi pagini, menţionează şi încercuieşte: „Poate că e bun de păstrat. Da, dar îmbunătăţit“. Ca şi în cazul altor manuscrise ale sale, e interesant de observat acest schimb de rol, această glisare de la creator la cititorul-cenzor, ce poate fi urmărită prin trecerile de la limba franceză – în care scrie şi corectează/adnotează – la limba română, în care îşi notează observaţiile. Grafica, în sine, a manuscriselor lui Vlad Caragiale, care duce cu gândul la scriitura polifonică şi polilingvistică a motetului medieval, poate constitui un material pasionant de studiu privitor la dubla perspectivă a unui autor faţă de opera sa – cea de creator implicat subiectiv în procesul scrierii şi cea de supraconştiinţă critică, devenită obiectivă printr-un efect de distanţare.

Paginile păstrate semnalează – prin toate corecturile şi adnotările pe care le conţin – faptul că textul trece printr-o perioadă de tranziţie în care Vlad Caragiale plănuieşte să rescrie totul. Astfel, din felul în care prelucrează textul, există semne clare privitoare la faptul că unul dintre personaje va deveni naratorul care reconstituie biografia eroului. Apoi, chiar în josul primei pagini, peste numele eroului, „Maïhas“, este trasă o linie, iar deasupra lui este scris numele lui „Alcée“, care ştim deja că, în romanul autobiografic Exilat de sine înşuşi, este chiar alter ego-ul scriitorului. Mai apar aici tema plecării, resimţită ca definitivă (cufărul greu, care aduce a relicvă, şi care provoacă ostilitatea celor care trebuie să-l care, gara, peronul ca punte între etape ale vieţii, trenul), precum şi, în adnotările adăugate, clopotniţa catedralei şi oraşul Vertumes – topoi pecare îi vom reîntâlni şi în romanul său Exilat de sine însuşi. La acestea s-ar mai putea adăuga referirea la o lumină estompată de culoare portocalie, care apare ca o pată de culoare pe fundalul puţin diferenţiat coloristic al imaginilor romanului său, în care contururile prevalează asupra compoziţiei cromatice. Culoarea portocalie apare, uneori, şi în relaţie cu apusul, moment al zilei evocat cu predilecţie de Vlad Caragiale, ce pare să îndeplinească funcţia unei fante temporale care-i permite accesul către zone adânci şi calde, unde par să fie depozitate amintiri preţioase.

Aceste trei pagini izolate constituie un preţios eşantion rămas din laboratorul de creaţie al lui Vlad Caragiale şi anume din perioada de tranziţie, în care prima versiune, intitulată Călătorii din Şeba, avea să se transforme într-o alta, transcrisă, ulterior, într-un caiet cu coperţi albastre şi denumită Exilat de sine însuşi.

Fragmentul publicat aici reprezintă doar textul dactilografiat iniţial de către Vlad Caragiale, fără acele adnotări ulterioare, pe care el însuşi, într-o fază intermediară, le-a denumit – poate prea critic – „trăncăneală“. După citirea şi recitirea tuturor variantelor, prima variantă a textului apare ca fiind, de fapt, şi cea mai bună. Concisă, dar foarte expresivă, această versiune a Călătorilor din Şeba, dinamizată de folosirea constantă a verbelor la imperfect şi perfectul simplu, a replicilor scurte dintre personaje, precum şi de acumularea unor gesturi banale prin care naraţiunea capătă, însă, o anume ritmicitate şi densitate, ea se aseamănă cu tipul de scriitură a Noului roman sau cu fluiditatea şi expresivitatea cinematografică a unui film în alb-negru.