a11

Dosar

Ion Vartic

Ultimul Caragiale, pe colină, la Busset (II)

Strajă a singurătăţii, trist veghează pe colină…

Mateiu Caragiale, Mărturisire

Trei fagi roşcaţi, dintr-o specie aparte, maiestuoşi, deşi oarecum copleşiţi de propria înălţime, marchează colţul lungii faţade frontale a casei. Lîngă ei, în iarbă, la marginea terasei, uşor aplecat, un vas de piatră, cu doi amoraşi căţăraţi pe gîtul lui în chip de mînere. Tot sub cei trei fagi, un masiv şezlong de grădină, pe care, pînă acum vreo zece ani, obişnuia să stea Vlad Caragiale. Printre fagi, tei şi cedri, două-trei cărări coboară cam abrupt, în mici serpentine, povîrnişul, pînă la o alee semicirculară, unde, în colţul învecinat cu zidul înalt al reşedinţei, se zăreşte o bancă străveche de piatră, cu picioare arcuite. Un adevărat „parc de pădure“, cum i-ar fi spus George Sion, socrul postum al lui Mateiu.

  Vlad Caragiale și Tușki Caragiale, 1944, Geneve. Foto: Dinu Lipatti

Faţada prelungă a casei e năpădită complet de viţă sălbatică, vînătă şi plină, în lumina gălbuie, caldă, de august. Dar, toamna sau iarna, Vlad Caragiale – spre deosebire de bunic şi de unchii săi, doar mari cititori de Poe – trebuie să fi trăit aici, înfiorat, destule zile şi nopţi de atmosferă gotică, poescă. În faţa intrării ce dă în casă, sub o pergolă încununată de iederă, străjuiesc, de piatră, o Diana cărnoasă, zdravănă ca o ţărancă, modelată cam grosolan, şi un Acteon ingenuu, cu arcul cervid sub braţ. „Aici o fi fost pavilionul de vînătoare“, mi-am zis, gîndindu-mă la castelul de-alături, de sus de pe platou, ca să aflu, ceva mai tîrziu, că, din secolul al xvii-lea, casa aceasta a aparţinut unor călugăriţe. Cine ştie ce impulsuri ieşite din imaginarul arhaic al castităţii mai persistă încă în locul acesta altădată monastic. De altfel, de pe o alee din întinsa curte a fortăreţei Bourbonilor, te întîmpină o pereche, de astă dată princiară, a Dianei. Aşa că, nu întîmplător, mi-a venit în minte definiţia ironică pe care Philippe Beaussant o dă Biografului: un „vînător“ ce se duce, răbdător, pe urmele prăzii sale. Mai mult chiar: mi-am dat seama, surprins, că – scos din camera mea tixită de cărţi şi fişiere de la Cluj şi ajuns, pe urmele lui Vlad Caragiale, la Busset, pe o colină – m-am apucat, printre copaci şi tufişuri, să fac de-a dreptul un fel de „Histoire buissonnière“. Chiar mai la propriu decît Biograful lui Beaussant.

Am mai aruncat o privire, de pe terasă, în jurul domeniului consacrat de prezenţa nevăzută a Bourbonilor şi mi-am zis că Mateiu Caragiale ar trebui să fie mulţumit de nepotul lui, care, de altfel, ţinea mereu să sublinieze că el nu seamănă cu bunicul său Ion Luca, ci cu unchiul său. Fără să caut, deocamdată, să-mi explic mai în profunzime apropierea dintre ei, m-am gîndit că, în fond, finalurile lor de existenţă, legate definitiv de retragerile lor la Sionu şi la Busset, sînt asemănătoare, aşa încît constatarea de sfîrşit a lui Mateiu i se potriveşte, tot ca o lespede, şi lui Vlad Caragiale: „je me trouve en situation seigneuriale et tel je resterai jusqu’à la mort“.

Semne ale „celui mai frumos dintre veacuri“ şi chiar ale unuia mai vechi supravieţuiesc prin casă. La parter, în sufragerie, tronează un mare şemineu cenuşiu, de granit, care îşi arată vechimea prin liniile lui austere; pe tăblia lui lată, sfeşnice şi statuete de bronz, vaze şi vase cu margini crenelate şi motive florale tipice pentru ceramica secolelor xvii – xviii. Sub lustra de cristal, pe marea masă ovală, o fructieră verde, cu piersici. Toţi pereţii, tapetaţi cu gravuri alese şi puse de Vlad. Trecînd prin holul de la intrare, în stînga, un mic salon, apoi, un alt holişor, ce dă şi înspre o încăpere îngustă, dar lungă, pe care Vlad o transformase în cameră de lucru. Aici, un şemineu cu tăblia de marmură, avînd deasupra, aproape pînă în tavan, o oglindă dreptunghiulară, cu rame rococo. Fereastra dă înspre înalţii fagi roşcaţi – „cei trei magi“, cum îi poreclise Vlad. Lîngă uşă şi, de cealaltă parte, lîngă fereastră, două paravane înalte, pictate, cu călăreţi şi nimfe, ale căror culori, azi stinse, mi-au amintit de acelea, tot stinse, ale unui tablou al lui Watteau. Paravanele acestea, mai potrivite, evident, pentru spaţii aristocrate, le descoperise tot Vlad într-un anticariat din Vichy.

Aici, pe un gheridon şi pe o masă lungă, doamna Simone Caragiale aşezase deja, din vreme, arhiva lui Vlad, mai bine-zis, rămăşiţele acestei arhive. Căci, de fapt, fără să fie deloc sărac, dimpotrivă!, Vlad venise, pentru totdeauna, la Busset, fără să aducă aproape nimic cu sine de la Paris. „A trebuit pînă şi să-i cumpăr imediat cîteva cămăşi“, îşi aminteşte doamna Caragiale.

Pe gheridon se aflau cele cîteva cărţi româneşti, pe care Vlad le purtase cu sine, de la Bucureşti la Geneva şi de la Geneva la Paris, de-a lungul unei jumătăţi de veac. Mi s-a părut firesc că, licenţiat în drept şi doctorand în ştiinţe politice, Vlad luase cu sine, la Geneva, acele Cîteva note ale bunicului său despre 1907 din primăvară pînă-n toamnă, Tipografia ziarului „Adevărul“, 1907. Apoi: Caragiale, Teatru, i (ediţia a v-a, 1922-1923) şi ii (ediţia a vi-a, 1928), scoase de „Cartea Românească“. Uitîndu-mă peste cartea următoare – Coşbuc, Versuri şi Proză, Caransebeş, 1897 – am avut din-tr-o dată impresia că, şi pentru Vlad Caragiale, timpul literar românesc se oprise în 1912 şi mi s-a actualizat imediat evocarea lui Luki Caragiale: „Una din antipatiile lui Caragiale era desigur poezia lirică. Nu ştiu bine, în fond, dacă ţinea la Eminescu. (…) Din poeţii români, marea lui admiraţie recădea asupra lui Coşbuc, pe care ni-l citea, în familie, adesea, seara. (…) Dar, după cît îmi amintesc, ceea ce-i plăcea mai mult la Coşbuc nu era partea lirică, ci aceea epică“. Crescut şi educat printre cărţile din biblioteca Nemuritorului de Alexandrina şi de Tuşki, nepotul a dus cu sine, la Geneva, preferinţele estetice ale bunicului. Celelalte două cărţi dintr-o bibliotecă, desigur, risipită: Vlahuţă, Poezii, Bucureşti, Editura Librăriei Carol Müller, 1896, şi Ion Creangă, Opere complete, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi Editura „Minerva“, 1902. În arhivă se află, totuşi, adus de cineva din ţară la Busset, şi un M. Eminescu, Proză şi Versuri, Iaşi, Editor V.G. Morţun, 1890, în reproducerea fotografică, din 1990, realizată de Editura „Eminescu“ şi care, astfel, se armonizează cu celelalte şase, acelea ale timpului caragialian real.

Alături de cele şase cărţi, provenite, evident, din biblioteca lui I.L. Caragiale şi ajunse acum în fosta casă a călugăriţelor din Busset, se mai află, firesc, încă una: Luca I. Caragiale, Jocul oglinzilor, volumul postum, îngrijit de Tuşki Caragiale împreună cu Barbu Cioculescu, apărut la „Minerva“, în 1972. În buna tradiţie a Caragialeştilor, şi Luki dovedeşte aici că este mai poet nu cînd e „liric“, ci cînd e „epic“, cînd reuşeşte să închege cîte o situaţie poetică, pe deasupra, uşor teatrală. Vocaţie persistentă şi la nepot. Pictoriţa americană Martha Willette Lewis îşi aminteşte şi astăzi cît de „théâtriquement“ – sugestiv, acest adverb inventat! – recita Vlad, în româneşte, în splendida traducere a unchiului său, Corbul lui Poe. De altfel, fapt cu totul semnificativ, între paginile Jocului oglinzilor se află, împăturite, şi paginile de mijloc ale unei reviste, cu o selecţie generoasă din Baladele vesele şi triste ale lui Topîrceanu. O dovadă în plus că şi lui Vlad îi plăceau înscenările lirice.

E ciudat că, între aceste cărţi familiale, nu se află, în original, nici una a lui Mateiu. Doar una, comandată, din proprie iniţiativă şi curiozitate, de doamna Simone Caragiale, de la o editură elveţiană. E vorba de Les Seigneurs du Vieux-Castel, „precedat“ de Remember, în traducerea lui Claude B. Levenson, Lausanne, Editions „L’Age d’Homme“, 1969. Am găsit, însă, în arhivă, decupat din ziarul Le Moment de Bucarest, textul evocator al Mărgăritei Miller-Verghy scris la moartea lui Mateiu, cu însemnarea lui Tuşki: „Pt. Vlad Caragiale, de la Mama, prin Lili“.

Există, însă, la Busset, altceva, straniu şi edificator, în privinţa relaţiei spirituale dintre Vlad şi Mateiu. La un moment dat, am urcat la etaj. Pe o scară foarte îngustă, în spirală, care, în loc de balustradă, are, după tipic medieval, o frînghie, de care trebuie să te ţii, ca să-ţi uşurezi urcuşul curbat pe trepte abrupte. Sus, în dreapta, pe un cordior strîmt, la perete, pe un mic raft, mai sînt încă trei cărţi ale lui Vlad: Musil, Omul fără însuşiri, jurnalul lui Jacques de Bourbon-Busset şi La Moisson, romanul lui Petru Dumitriu. Interesul pentru ultima carte are, probabil, o dublă explicaţie. Pe de o parte, cum Vlad îşi scria o autobiografie travestită epic, el putea să fie interesat de La Moisson care este tot o autobiografie romanescă. Pe de alta, din cauza acestei extraordinare eroine, Elvira Vorvoreanu, din Cronică de familie, Petru Dumitriu intrase, ulterior, la Paris, într-un conflict violent cu Costinel Vorvoreanu, soţul Margueritei Geblescu, o mătuşă a lui Vlad. Pe acelaşi coridor se află şi cămăruţa lui Vlad, una cu tavanul susţinut de grinzi de lemn. Mobilierul, minim, este normand, auster: un pat, un dulap, un „valet“, un mic fotoliu lîngă fereastra ce dă înspre parc. Surprinzătoare e comoda, pentru ceea ce se află pe tăblia ei şi o transformă într-un fel de altar personal: o fotografie a Simonei, două ale lui Tuşki şi una, în formă de medalion, a lui Mateiu.

După cum spunea Biograful lui Beaussant, rolul său e acela de a descoperi, la eroul său, episodul refulat care îi modelează acestuia întreaga existenţă. Prezenţa pe tăblia comodei a lui Mateiu, ca substitut patern, alături de Tuşki conturează episodul refulat care
i-a desfigurat, lui Vlad Caragiale, destinul. Dar, în fond, toată biografia familiei Caragiale e plină de asemenea episoade refulate, ce trebuie încă descifrate. Aşa că, acolo, pe colina de la Busset, unde se încheie povestea Caragialeştilor din ramura lui Ion Luca, am început o adevărată Nekyia a Caragialeştilor, pornind chiar de la fuga copilului Stefanos din Grecia natală.