a20

Ilie Rad

O călătorie în America (I)

Acasă la Codruţa şi Charles Temple, din Geneva (statul New York)

La puţine zile după ce am ajuns la Cortland, Alex ne-a spus că s-a întâlnit cu profesoara Codruţa Temple, care doreşte să ne ia acasă la ea, pentru trei zile, la Geneva, la o oră şi jumătate de Cortland. Vestea ne-a bucurat foarte mult, dar ne-a şi surprins, pentru că nu am avut până în prezent nicio relaţie de colaborare sau schimb de e-mailuri cu viitoarea noastră prietenă. Alex zicea că doamna Codruţa Temple mă ştie mai bine pe mine, fără să-şi amintească prea bine contextul în care ne-am cunoscut (poate pe holurile Filo-logiei clujene). Mă gândeam că poate Codruţa ştie ce relaţii am avut cu tatăl ei, profesorul anglist Sever Trifu, pe vremea studenţiei mele. Speram să îi dau şi o veste bună: Sever Trifu apare, în ipostaze pozitive, în multe scrisori din corespondenţa Zaciu-Şchiau – doi dintre profesorii mei, la Filologia clujeană –, pe care am editat-o în 2016.

Joi, 6 septembrie, la ora stabilită (7,30 PM), când Codruţa îşi va termina orele, urma să ne întâlnim într-un restaurant aflat la subsolul clădirii Old Main, The Dragon’s Den. Aşa s-a şi întâmplat.

Codruţa este cea care ne vede prima şi ne salută cu ardelenescul „Servus!“. Îi vorbesc imediat despre tatăl ei, cu care m-am înţeles foarte bine, şi după ce s-a transferat (ca urmare a pensionării sale) de la Universitatea din Cluj-Napoca la cea din Sibiu. Codruţa, calmă, fără a fi surprinsă de ce-i spun, mă lasă să termin, apoi mă aduce la realitate: ea nu este fata profesorului Trifu, confuzia, pe care au făcut-o şi alţii, datorându-se simplei coincidenţe de nume şi destin: şi cealaltă Codruţă, una din fetele gemene ale profesorului Trifu, a fost stabilită în SUA, dar, din păcate, ea a murit. Cerându-mi iertare pentru gafa făcută, ne îndreptăm spre maşina ei, aflată în parcarea din apropiere, şi pornim spre Geneva.

Codruţa a terminat Filologia clujeană, în 1983, ca şefă de promoţie (engleză-franceză), în primii doi ani de facultate fiind colegă de clasă cu Tudor Vlad. După terminarea facultăţii, a făcut naveta în judeţ, apoi a lucrat, ca şi mine, la o organizaţie de tineret. A beneficiat de o bursă Fulbright, de un an, în SUA. Eheu! Fugaces labuntur anni!

Dar să ne vedem de drum! De-o parte şi de alta a autostrăzii sunt, ca de obicei în statul New York, păduri sau liziere, dar şi multe ferme, cu lanuri întregi de porumb, care nu este numai furajer. Lăsăm în stânga localitatea Ithaca, unde am fost, în 2000, cu decanul John Ryder, pentru a-l întâlni pe anglistul Ştefan Stoenescu (inclus în Dicţionarul angliştilor români, al profesorului clujean şi traducătorului Virgil Stanciu). Pe drum vedem indicatoare care arată direcţia spre celebra Universitate Cornell, unde a studiat, ca bursier Fulbright, şi profesorul clujean Achim Mihu. Această Universitate s-a clădit pe temeiul unei facultăţi agricole, ceea ce şi explică unele cercetări de top mondial, făcute la Cornell, în acest domeniu. Ileana, prietena familiei Temple,  ne va spune că aici există, de pildă, o bază de date cu toate soiurile de mere din lume. Dacă, să zicem, într-o parte a globului ar dispărea o anumită specie de măr, ea ar putea fi reconstituită, graţie acestei baze genetice.

Ocolim o bună parte din partea sudică a Lacului Cayuga, cu nume indian  (unul dintre cele 11 lacuri, care formează regiunea Finger Lakes, numită aşa pentru că, văzute din satelit, lacurile sunt poziţionate oarecum ca degetele mâinilor). O întreb pe Codruţa de ce nu se face un pod peste acest lac, pentru a scurta distanţele, dar îmi spune că nu sunt bani pentru aşa ceva. Toate lacurile sunt legate între ele prin canale navigabile, încă din secolul xix, când transportul mărfurilor pe apă era modalitatea cea mai simplă şi mai eficientă.

Următorul lac este Seneca (pronunţat în română Séneca, nu Senéca, aşa cum pronunţam eu cuvântul în studenţie. Lingvistul Iorgu Iordan mi-a atras atenţia asupra pronunţiei corecte.) Lacul Seneca este cel mai mare, având o lungime de peste 50 de km, lăţimea fiind foarte mică (poate ca râul Hudson, aproape de vărsare, deci mai lat ca Dunărea noastră). Numele nu provine de la filosoful Seneca, aşa cum ne-am fi aşteptat (în condiţiile în care zona este plină de nume greco-latine: Syracuse, Ithaca, Homer, Marathon), ci de la cuvântul indian seneca, însemnând piatră.

Ajungem acasă târziu, deja se înnoptase puţin. Facem cunoştinţă cu Charles, soţul Codruţei, şi cu Jackie, căţeluşa lor, de care ne ataşăm imediat. Charles ne aştepta cu o pizza uriaşă, plus nişte savuroase aripioare de pui pané, agrementate cu bere sau vin de calitate, din zonă (Charles ne va spune că regiunea este propice cultivării viţei de vie, deşi din maşină nu am văzut asemenea culturi).

Codruţa şi Charles trăiesc singuri în casa lor atât de ospitalieră, din orăşelul Geneva (aici au fost primiţi şi colegii mei de la Departamentul de Ştiinţe Politice al facultăţii noastre, profesorii Irina Kantor şi Gabriel Bădescu). Copiii lor sunt mari şi lucrează în diverse state ale Americii. Se văd cu ocazia Crăciunului sau a altor sărbători. Ei doi vin în fiecare an în România. S-au cunoscut la Cluj-Napoca, în anii ’90, când Charles a venit într-un proiect cu valenţe educative, apoi a câştigat o bursă Fulbright, predând engleza la un liceu din România. S-au căsătorit şi au decis să rămână în SUA, amândoi fiind acum profesori universitari, Codruţa la suny Cortland, Charles la „Hobart & William Smith“ Colleges din Geneva. Cei doi soţi au scris, împreună cu alţi colegi, mai multe cărţi didactice şi manuale, cărţi de beletristică pentru copii, de mare succes aici (unele au ajuns la a 22-a ediţie), fiind tipărite şi în unele ţări africane, în milioane de exemplare: Understanding Reading Problems. Assessment and Instructions (20 de ediţii, între 1982-2016); Stories and Readers. New Perspectives on Literature in the Elementary Classroom (7 ediţii, între 1982-1992); The Beginnings of Writing. A Practical Guide to Young Children’s Discovery of Writing through the Scribbling, Spelling and Composing Stages (20 de ediţii, între 1982-2013); Language Arts. Learning Processes and Teaching Practices (7 ediţii, între 1984-1989); On the Riverbank (2 ediţii, în 1992); Shanty Boat (1994); Cadillac (1995); Train (2 ediţii, între 1995-1996); Children’s Books in Children’s Hands. A Brief Introduction to Their Literature (22 de ediţii, între 1997-2015); Children’s Literature, Learning, and Links Database for Children’s Books in Children’s Hands(1998); All Children Read. Teaching for Literacy in Today’s Diverse Classrooms (15 ediţii, între 2005-2018).

Voi face cu Codruţa un interviu, fiindcă activitatea acestor distinşi intelectuali trebuie cunoscută mai bine şi în România.

Încă din prima seară, mi-am dat seama de câtă dragoste, preţuire şi respect reciproc există între cei doi soţi, care par a fi în luna de miere, deşi au în spate trei lustri de căsătorie. Charles este extrem de sensibil, de tandru şi de atent. De multe ori, cât am stat la ei, seara după cină sau dimineaţa, înainte de micul dejun, Charles se retrăgea în „porch“ (= verandă) şi cânta la chitară sau banjo muzică americană. Să te culci sau să te scoli pe un asemenea fundal muzical – iată ceva cu totul neobişnuit.

A doua zi, vineri, după micul dejun, examinăm grădina familiei Temple, fără gard, evident, cu gazonul tuns, în spate fiind mai mulţi arbori seculari şi o magazie. Obsesia mea: de ce nu îşi pun americanii, în curte, câţiva pomi fructiferi? Codruţa este şi aici o excepţie: îmi arată trei meri în faţa casei, destul de mari. Dar nu au putut culege niciun măr de pe ei, fiindcă fructele au fost mâncate de veveriţe, încă înainte de a se coace. Într-adevăr, sunt multe veveriţe şi aici, ca în toată America probabil. Un cireş, pe care l-a plantat mai în spate, a fost mâncat de o căprioară. Şi eu aş prefera să avem acasă, în grădină, veveriţe şi căprioare!

O luăm apoi pe Jackie în lesă şi mergem prin campusul Universităţii „Hobart & William Smith“, de acelaşi nivel universitar cu suny Cortland, dar mult mai mică, având circa 2000 de studenţi (la suny Cortland sunt peste 5000). Ni se alătură şi Ileana, fostă profesoară de fizică la Liceul „Mihai Viteazul“ din Turda. A venit în SUA într-un proiect doctoral, apoi nu s-a mai întors în ţară (la fel a făcut şi soţul ei). Predă acum mai multe discipline cu profil ştiinţific. Undeva, printre copacii din campus, dăm de statuia în mărime naturală a fondatorului Universităţii, William Smith, iar puţin mai la vale, pe cea reprezentând-o pe Elizabeth Blackwell, prima femeie din istoria Americii, care a devenit licenţiată în medicină (1849), în condiţiile în care femeile nu aveau acces la învăţământul superior. Vedem căminele studenţeşti, reşedinţa Preşedintelului Universităţii, clădirile de birouri etc. Mergem până la malul Lacului Seneca, unde Jackie face o baie pe cinste, apoi ne întoarcem acasă, pentru a pregăti plimbarea noastră pe lac, într-o barcă cu pânze.

„Marina“ (locul unde sunt acostate bărcile) este la câţiva km de casa familiei Temple. Mergem cu două maşini, pentru că Charles va mai rămâne acolo după încheierea plimbării, pentru a strânge pânzele, odată ajunşi la mal. Soţii Temple îşi lasă casa descuiată, lucru obişnuit în America (şi maşinile rămân descuiate în parcări). Ne oprim într-un parc de la marginea nordică a Lacului Seneca, pregătit pentru picnic, cu grătare, locuri de joacă pentru copii etc. Fiind însă dimineaţa, suntem primii şi singurii lui vizitatori.

La debarcader sunt zeci de bărci cu pânze. Familia Temple are rezervată „parcarea“ cu nr. 52. Nu am văzut aici iahturi, poate dintr-un spirit egalitarist (manifestat şi în construcţia caselor, despre care am scris deja). Ne urcăm apoi în barcă, după ce Codruţa ne echipează, pe mine şi pe Doina, cu veste de salvare, în care ne simţim destul de incomod, dar pe care le vom abandona în curând, pentru că realmente nu există niciun pericol pentru noi. Până ieşim în larg, Charles foloseşte motorul, apoi îl opreşte şi ridică pânzele, cu o dexteritate pentru care am crezut că a fost nevoie de cursuri speciale (dar Charles a învăţat „din mers“ această dexteritate, deşi ne spune că sunt asemenea cursuri de iniţiere, mai ales pentru copii şi tineri). Plutim aşa vreo două ore, timp în care am luat şi „lunch“-ul (câte un sandvich consistent şi foarte gustos). Barca este condusă cu multă îndemânare de Charles. Privesc întinderea nesfârşită a apei şi mă simt ca şi cum am fi la începutul Genezei. Îmi vine în minte versul lui Arghezi, din poezia Belşug, pe care îl trăim aievea: „E o tăcere de-nceput de leat.“ Pe traseu, Charles a fost un adevărat ghid, spunându-ne că Lacul Seneca este cel mai înalt dintre cele 11 lacuri care alcătuiesc Finger Lakes, care le alimentează pe toate celelalte, legate între ele prin canale, cum spuneam. Ne mai spune, pe un ton de glumă, că de aici am putea ajunge în România, cu barca: am lua-o pe Hudson în jos, am traversa Atlanticul, apoi Marea Mediterană, iar în final Marea Neagră, unde se află portul Constanţa. Râdem, nu riscăm o asemenea aventură. Codruţa adaugă că lacul, nefiind foarte adânc, apa îngheaţă în zilele de iarnă, ceea ce-i obligă pe proprietarii de bărci fie să şi le ducă acasă pe o platformă (cum fac ei înşişi), fie să le lase peste iarnă în grija „marinei“, care, desigur, percepe chirie destul de mare pentru adăpostirea lor pe timpul iernii. A le lăsa acostate nu este o soluţie, pentru că îngheţul le deformează.

Pe drumul de întoarcere de la „coada lacului“, ne oprim, în localitatea Seneca Falls, la Parcul Istoric Naţional pentru Drepturile Femeii, inaugurat în 1980, cu acordul Congresului american. În această localitate a luat naştere, în 1848, mişcarea pentru drepturile femeii, nu doar din America, ci din întreaga lume, pe fondul mişcării mai generale pentru abolirea sclaviei. Merită pomenite numele celor 5 femei care au iniţiat această mişcare: Elizabeth Cady Stanton, Lucretia Coffin Mott, Mary Ann M’Clintock, Martha Wright şi Jane Hunt. În acel an, 1848, s–a semnat aici Prima Convenţie pentru Drepturile Femeii, care prevedea drepturi totale şi egale ale femeii cu ale bărbatului. La intrarea în muzeul propriu–zis, ne întâmpină un grup statuar din bronz (intitulat „Primul val“), format din 20 de persoane în mărime naturală, statuile fiind executate de Lloyd Lillie (profesor emerit la Boston University), din care 9 persoane sunt identificate (cele cinci femei amintite mai sus, unele cu soţii lor), un număr de 11 figuri fiind anonime. În vitrine sunt expuse fotografii, artefacte, citate semnificative privind mişcarea pentru drepturile femeii etc. Văd un stand cu zeci de cărţi despre drepturile femeii, articole sau ziare din presa vremii (reţin două titluri, pe care mi le–a făcut cadou Codruţa: Seneca County Courier, vol. 4, nr. 20, din 21 iulie 1848, şi The Lily, vol. 4, nr. 8, din august 1852, pentru a le arăta studenţilor mei: sunt ca şi primele publicaţii româneşti, fără ilustraţii (încă nu se inventase fotografia), fără spaţii între coloane etc. Reţin, într–o vitrină, legea Lilly Ledbetter Fair Pay Act, semnată de Preşedintele Barak Obama, un act de modificare a unor articole din Legea drepturilor civile din 1964 şi din Legea privind discriminarea pe motive de vârstă în ocuparea forţei de muncă, din 1967, de modificare a modului de funcţionare a Actului american cu handicap, din 1990, şi a Actului de reabilitare, din 1973.  (Foarte interesantă semnătura lui Barack Obama; ea a şi fost selectată într–o serie de semnături ciudate, alături de iscăliturile unor celebrităţi, precum Walt Disney, Whitney Houston, Johnny Depp, Neil Armstong şi alţii.) Codruţa ne–a mai  cumpărat o copie după Declaraţia de sentimente, care a fost semnată de 68 de femei şi 32 de bărbaţi, şi care „a fost prezentată în cadrul primei convenţii despre drepturile femeilor, care s–a ţinut la Seneca Falls, în 1848. Modelată după Declaraţia de Independenţă, aceasta a articulat drepturile femeilor, a enumerat tipurile de discriminare cu care se confruntau femeile la mijlocul anilor 1800 şi oferea soluţii. Elizabeth Cady Stanton şi Lucretia Coffin Mott s–au numărat printre cele care au scris documentul“ (cf. https://www.roportal.ro/articole/ despre/ declaratia_de_sentimente_2642, accesat la 23 sept. 2018).

Parcul Istoric Naţional mai păstrează încă clădirea Wesleyan Methodist Chapel, unde s-a semnat prima convenţie pentru drepturile omului, în 1848, casele în care au locuit Elizabeth Cady Stanton, Mary Ann M’ Clintock, Jane Hunt, un zid pe care sunt gravate cuvintele Declaraţiei de sentimente etc. Ca o mare victorie a mişcării feministe, este amintit faptul că Hillary Clinton, fost secretar de stat între 2009-2013, a fost nominalizată, de către Partidul Democrat, pentru funcţia supremă de Preşedinte al sua, în 2016 (pe care a pierdut-o, în favoarea lui Donald Trump).

Fiindcă ne era oarecum în drum, Codruţa a ţinut să vizităm şi un hypermarket, ţinut de menoniţi, care vând legume şi fructe ecologice, produse exclusiv de ei înşişi. Vânzătoarele sunt îmbrăcate în costume tradiţionale şi ne par deosebit de amabile, generoase şi dispuse să te ajute. Menoniţii sunt un cult religios protestant, care a apărut în Frizia, din Olanda, în secolul al xvi-lea. „Menoniţii se trag din Anabaptism, o mişcare ai cărei membri insistă să fie botezaţi şi neagă valabilitatea botezului sugarilor. Această negare are ca fundament texte din Biblia creştină. În 1536, un fost pastor frizian, Menno Simons (1496-1561), a devenit anabaptist şi a adunat membrii cultului din nordul Europei în congregaţii care au luat numele lui. Cultul era puternic susţinut de către Olanda şi Elveţia, unde menoniţii au devenit ţinta persecuţiilor catolice. Mulţi au fost alungaţi din casele lor în secolul al xvi-lea şi au fugit în SUA, unde s-au stabilit în principal în Pennsylvania, Ohio şi în Vestul Mijlociu. În 2006, cultul avea 1,5 milioane de membri, cei mai mulţi fiind în Canada, Republica Democrată Congo şi SUA“ (cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/ Menoni% C8%9Bi, accesat la 23 sept. 2018). Glumind, îi spun Codruţei că aceşti menoniţi mi se par nişte maramureşeni picaţi pe altă planetă, după meşteşugul dovedit în prelucrarea lemnului, în cusături, ţesături, cergi, broderii etc., multe dintre acestea fiind expuse chiar pe pereţii magazinului. Cumpăr o caserolă de prune uriaşe şi o pungă de mere, care ni s-au părut, odată ajunşi acasă, extrem de dulci şi de gustoase, nu ca celelalte fructe americane, parcă de sticlă şi fără niciun gust.