a17

Ioan-Aurel Pop: Românii nu pot fi salvaţi fără educaţie…

Ştefan Bolea: Pornind de la citatul lui Faulkner din Recviem pentru o călugăriţă, „Trecutul nu este niciodată mort. De fapt, el nici măcar nu este trecut“, aş vrea să vă întreb care credeţi dumneavoastră că este rolul istoriei în viaţa noastră?

Ioan-Aurel Pop: Stimate Domnule Bolea, de-atâtea ori am vorbit şi am scris despre asta, încât voi repeta multe din cele spuse deja. Mă consolează doar gândul că se citeşte puţin şi că, prin urmare, nu risc să fiu perceput ca redundant. Cine tratează istoria ca „trecut mort“ nu are în minte dimensiunea vieţii, nu cunoaşte viaţa şi nu o trăieşte deplin. Viaţa noastră (sau timpul nostru) este împărţită în trecut, prezent şi viitor numai datorită unei convenţii, altminteri ea este o curgere continuă, din care înţelegem atât cât ne-a îngăduit Creatorul să înţelegem. Cunoaşterea a ceea ce am făcut noi, indivizii, în momentele revolute se face prin amintiri (pe care le acumulăm şi le depozităm în memorie sau în mărturii pe care ni le facem singuri: însemnări, jurnale, fotografii, obiecte etc.), dar cunoaşterea a ceea ce au făcut grupurile mari de oameni (de exemplu, popoarele, naţiunile) se face prin memoria colectivă, adică prin acele amintiri reconstituite de istorici, pe baza surselor sau a izvoarelor de demult. De ce ne interesează istoria? Pentru că ea este viaţa noastră ca fiinţe sociale, iar oamenii nu pot trăi altminteri decât ca fiinţe sociale. Un om care-şi pierde amintirile devine un infirm, iar un popor care refuză să-şi cunoască dimensiunea vieţii numite convenţional trecut decade într-un stadiu larvar şi se stinge treptat. Fără conştiinţă istorică nu putem trăi în colectivităţi, inclusiv în acele colectivităţi numite popoare, naţiuni, state.

Ş.B.: Aţi copilărit la Braşov, un oraş istoric. Povestiţi-ne de primii dumneavoastră ani…

I.-A. P.: Da, deşi m-am născut pe locurile de obârşie ale părinţilor mei (în regiunea Gherlei, la vreo 50 de km de Cluj-Napoca), cam pe la un an am fost dus de mama la Braşov, unde se mutaseră ai mei în urmă cu vreo 5-6 ani, mânaţi de greu şi de amar. Aşa că toată copilăria şi toată adolescenţa le-am petrecut sub Tâmpa, fascinat de locuri şi, mai ales, de oameni. Am avut conştiinţa unui loc de naştere diferit de Braşov numai în urma relatărilor părinţilor şi bunicilor şi ca rezultat al săptămânilor de vacanţă petrecute pe dealurile molcome, golaşe, sărace şi spălate de ape, pe văile care-mi păreau sterpe şi pe lângă lacurile din Sântejude-Vale sau de la Ţaga. Un loc mirific al acestor vacanţe era întotdeauna Mănăstirea Nicula, la care ajungeam cu bunica şi verii mei după ore bune de mers pe jos, aşa cum se cuvenea în pelerinajele de penitenţă. Întrebându-mi odată bunica de ce mergem la mănăstire, mi-a spus că „pentru păcatele noastre cele multe şi mari”, care numai aşa puteau fi iertate de către „Împăratul cel Ceresc”. Pe-atunci, Domnul era pentru mine ca un împărat din basme, atotputernic şi atoateştiutor. La Braşov, am făcut 15 ani de educaţie organizată (trei ani de grădiniţă, opt de şcoală generală şi patru ani de liceu). În acei ani, am învăţat de ce Braşovul era placa turnantă a pământului românesc, cum s-a făcut acolo o biserică minunată, în Şchei, prin dărnicia domnilor Ţării Româneşti şi Moldovei, cum s-au făcut arhiva românească cea veche, şcoala de copişti de slavonie, şcoala de traducători „de pre slavonie pre rumânie”, biblioteca, prima şcoală cu predare în limba română din tot spaţiul românesc, cum
s-au scris primele cronici în româneşte, înainte de Grigore Ureche şi Miron Costin şi câte toate! În plus, la Braşov se vorbeşte o limbă română armonioasă, care a stat la baza limbii noastre literare. Liceul „Andrei Şaguna“ din Braşov – unde călcam, cum ne spusese profesorul de germană, pe urmele paşilor lui Titu Maiorescu şi Lucian Blaga – a fost pentru mine o universitate ante litteram, cu o viaţă intelectuală de mare intensitate, adevărat creuzet de cultură generală.

Ş.B.: Când aţi ştiut că vreţi să deveniţi istoric?

I.-A. P: O, asta s-a întâmplat demult, în copilărie, când, vrând să mă fac medic, am aflat, cu dezamăgire, că şi medicii, care vindecă toate bolile (credeam eu!), mor ca toţi oamenii. Istoricii în schimb, având şansa să cunoască experienţa de viaţă a omenirii, au ocazia să participe, pentru o clipă măcar, la nemurire şi să guste câte ceva din curgerea fără sfârşit a firii. Dacă medicii nu puteau prelungi la infinit viaţa, istoricii măcar puteau s-o cunoască în toată desfăşurarea ei. Naivitatea aceasta m-a condus la început spre meseria de istoric…

Ş.B.: Ce aţi învăţat pe plan profesional de la mari istorici precum Pompiliu Teodor sau David Prodan?

I.-A. P: Am învăţat, evident, multă istorie, dar şi mai multă etică profesională şi etică de viaţă în general. Primul, Pompiliu Teodor, mi-a fost dascăl în toţi anii de studenţie (am studiat cu Domnia Sa Istoria istoriografiei universale şi româneşti, Istoria medie a României, ca şi o seamă de teme de la cursurile speciale) şi m-a îndrumat spre medievistică, spre latină, spre paleografie, spre cunoaşterea cu acurateţe a izvoarelor. Mi-a dat, fireşte, şi lecţii de viaţă foarte importante. David Prodan era deja pensionat în vremea studenţiei mele şi mi-a fost profesor „privat”, ca să zic aşa. Adică mă primea în apartamentul său modest sau la Biblioteca Academiei, mai ales în anumite după-amiezi şi îmi vorbea despre „meseria de istoric“, despre îndatoriri şi despre răspunderi, despre ţară – care trebuia pusă deasupra tuturor patimilor omeneşti –, despre felul cum s-a făcut ţara, despre starea noastră umilă din trecut şi despre cultul muncii tăcute etc. Prodan era un om rupt din stâncă, încăpăţânat ca un ţăran sfătos, neaplecat spre compromisuri, critic cu cei de la putere, cu anumite convingeri de stânga („materialist, dar nu marxist”, cum zicea câteodată). David Prodan avea casa plină de tablouri, mergea aproape săptămânal la concertele simfonice, asculta şi comenta muzică, avea toate revistele literare pe birou… Urmărea din umbră tot ce se întâmplă şi spera să vadă marea schimbare, ceea ce s-a şi întâmplat, fiindcă s-a stins în 1992.

Ş.B.: Referindu-ne la Ancheta Apostrof iniţiată de Marta Petreu cu privire la promisiunile generaţii Unirii, aş vrea să vă întreb dacă România mai poate fi considerată azi o cultură mică.

I.-A. P.: Eu nu cred că există culturi mici şi culturi mari, atunci când este vorba de grupuri consistente numeric, de popoare şi de naţiuni. Sunt, fireşte, culturi cunoscute şi mai puţin cunoscute, culturi vehiculate în limbi de mare circulaţie şi culturi construite în limbi restrânse, culturi care au avut şansa popularizării accentuate şi culturi rămase oarecum închise şi izolate. Valorile sunt aceleaşi oriunde s-ar afla ele! Evident, nu toate valorile autentice ajung pe calea magistrală a cunoaşterii şi afirmării. Şi cu indivizii se întâmplă la fel. De exemplu, Nicolae Iorga era genial, pentru că citea şi scria de 10-15 ori mai repede decât un intelectual obişnuit, pentru că a scris în viaţa sa mai mult decât ar putea citi un om normal în-tr-o viaţă, dacă s-ar ţine numai de citit, pentru că stăpânea cele mai variate domenii ale cunoaşterii etc. Dar – deşi a umblat mereu prin lume –, preferând să rămână în România, să predea la universităţi româneşti, să scrie mai ales în româneşte şi să ţină conferinţe, în primul rând, românilor, este cunoscut mai mult de noi, românii. Iorga a construit – alături de alţii – România întregită şi a pus apoi umărul la buna ei funcţionare. Pe de o parte, nu a reuşit pe de-a-întregul în ce priveşte ţara, iar pe de alta, nu a reuşit deplin să-şi afirme personalitatea sa titanică. Dar, dincolo de asta, el rămâne comparabil doar cu foarte puţini istorici internaţionali de acelaşi calibru şi nu le este deloc inferior.

Ideea culturilor mici este soră cu ideea culturilor inferioare, ceea ce înseamnă mai mult decât elitism, înseamnă rasism intelectual.

Ş. B.: Suntem în anul Centenarului. Cum arată România la 100 de ani de la Unire?

I.-A. P.: Depinde din ce punct de vedere privim lucrurile. Dacă ne raportăm la Germania, Franţa, Regatul Unit şi Statele Unite, atunci România este modestă, amărâtă, părăsită de multe din forţele sale vitale, adesea dispreţuită şi situată cam la coada Europei civilizate, la coada elitei continentului. ue este, în general, elita acestui continent, chiar dacă este o elită cam compromisă, criticată, dezunită. Dacă ne raportăm la handicapul nostru istoric şi la cele mai multe dintre ţările din jur, nu suntem – cum se zicea mai demult prin Ardeal – chiar „de sărit în apă“. De la Renaştere încoace, de când avem date relativ continue şi precise, noi am fost mereu nesincronizaţi cu Occidentul – devenit modelul de civilizaţie de succes, modelul competitiv sau concurenţial-individualist, modelul capitalist, bazat pe profit material. Diferenţa era la început – conform unor experţi – de circa două secole. Cu alte cuvinte, unele ţări de succes occidentale erau înaintea noastră cu două sute de ani. Asta, numai dacă luăm ca reper Occidentul, natural, la care se raportează toţi. Treptat, decalajul s-a redus foarte mult, dar nu s-a putut şterge complet, cum ar fi vrut unii. România, la un secol de la Marea Unire, există şi asta e foarte important! Unele ţări de atunci şi de dinainte au pierit cu totul, altele se zbat în nevoi mai mari ca ale noastre, altele
s-au frânt în bucăţi etc. Nici noi nu mai suntem ca atunci când Blaga a scris „Poemele luminii“ şi când toate păreau – pentru o clipă istorică – „rupte din rai“, dar existăm încă, în ciuda inamicilor din afara neamului nostru şi în ciuda erorilor făcute de noi înşine. În general, de când este lumea, oamenii sunt critici cu prezentul lor (pe care-l văd ticăloşit) şi foarte generoşi cu unele vremuri trecute, pe care le văd ca „vârste de aur“. Ca să vedeţi ce relativ este totul, vă dau exemplul celei de-a doua jumătăţi a secolului al xix-lea, pe care Eminescu o considera drept culmea decăderii („Cum nu vii, tu, Ţepeş Doamne…“), iar urmaşii au numit-o epoca de aur a literaturii române, perioada clasicilor (în sens de modele). Astfel, între cei catastrofici, care clamează azi nimicnicia noastră şi cei prea generoşi, care ne văd în fruntea naţiunilor lumii, se situează realitatea cumpănită, cu bune şi cu rele. Şi apoi, dacă vă duceţi în sua, veţi găsi destui care să vă spună ce rău se trăieşte acolo, cât de grea e viaţa, cum se pierde vremea în trafic şi cum se poate pierde viaţa într-o şcoală în care un nebun trage cu arma în profesori şi în elevi…

Ş. B.: Ţinând cont de faptul că istoria vizează nu numai trecutul, ci şi posibilităţile de dezvoltare, aş vrea să vă întreb cum vedeţi viitorul României în Uniunea Europeană?

I.-A. P.: Chiar nu ştiu să vă spun, pentru că istoricii – oricât de mult ar susţine unii contrariul – nu pot prevedea viitorul. Istoria este „învăţătoarea vieţii“ nu în sensul vieţii viitoare, ci al celei pe care o trăieşte fiecare. Cu alte cuvinte, cunoaşterea corectă a trecutului te poate determina să-ţi trăieşti mai cumpătat prezentul. Ceea ce vă pot spune este că – deşi ue nu este în epoca ei de glorie – nu văd pentru România un alt loc în care să se dezvolte. Evident, europenii occidentali, „nobili“, orgolioşi şi care sunt convinşi că merită mai multe drepturi decât noi – şi-şi şi arogă, neoficial, asemenea drepturi – nu ne vor iubi de dragul iubirii de oameni. Fiecare ţară are numai interese pe care le vrea apărate la cel mai înalt nivel. Asta nu înseamnă, însă, că trebuie să ne supărăm pe ue! Dimpotrivă, trebuie să ne integrăm mai bine, dar nu cu sentimente şi atitudini de umilinţă, ci cu demnitate şi curaj.

Ş. B.: Referindu-ne în continuare la ue, v-aţi dori o integrare europeană mai profundă (spre Statele Unite ale Europei) sau credeţi că este mulţumitor proiectul actual de unificare?

I.-A. P.: Nu prea are importanţă ceea ce doresc eu! Din păcate însă, proiectul actual nu funcţionează bine. Noi nu suntem nici integraţi şi nici dezintegraţi, ci, cumva, la voia celor mari, care au „pâinea şi cuţitul“. Este drept că nu facem nici ceea ce se cuvine, pentru că nu vrem, sau nu putem, sau ne dăm mari. Nu ştiu sigur de ce se întâmplă această sincopă în procesul general de integrare europeană, dar, ca istoric, am o bănuială: spre finele secolului trecut, sub influenţa unui liberalism fără limite, s-a predicat o idee greşită a globalizării, anume a globalizării lipsite de naţiuni; cu alte cuvinte, omogenizarea trebuia să fie aşa de intensă încât să topească naţiunile. Justificarea a fost una total anistorică, inexactă şi primejdioasă: s-a susţinut că naţiunile şi ideologia adiacentă („naţionalismul“) ar fi cauza tuturor relelor omenirii, cauza războaielor, a rasismului, a dictaturilor etc. Această judecată este, însă, lipsită de logică, pentru că războaie şi dictaturi s-au instaurat în lume şi în numele iubirii, al familiei, al bisericii, al credinţei, al libertăţii, al democraţiei etc. şi nu avem cum să distrugem nici iubirea, nici familia, nici biserica etc. Ideea distrugerii naţiunilor a fost una falită, iar acum naţiunile se răzbună. ue trebuie reconstruită pornind de la premisa realistă, anume de la existenţa naţiunilor în concertul continental.

Ş. B.: Învăţământul preuniversitar şi universitar din România produce elite, care, de multe ori, se realizează în străinătate. Cum
s-ar putea opri acest aşa-numit „brain drain“, acest exod al intelectelor?

I.-A. P.: Acest exod este greu de oprit în acest moment şi nici ulterior nu se va putea face asta dintr-odată. În ultimele decenii,
s-a semănat neîncrederea în mai toate instituţiile statului român. De ce să fi scăpat de acest asalt şcoala românească, de ce să fi scăpat cercetarea, cultura? Românii nu mai au repere profesionale serioase aici, pe de o parte, fiindcă acestea nici nu sunt la nivelul Occidentului, iar, pe de alta, deoarece li se repetă mereu acelaşi lucru (în familie, în şcoală, în mass media), anume că realizarea tinerilor nu se poate face în România. Oprirea exodului are, însă, la nivelul duratei lungi, leac: investiţii serioase în învăţământ, în cercetare, în cultură. Românii nu pot fi salvaţi fără educaţie, iar dacă, atunci când se face bugetul, aceste domenii vor rămâne „cenuşărese“, scurgerea de creiere se va intensifica.

Ş. B.: Care este situaţia la nivel mediu? Într-o lume dominată de telefoane şi de diverse dispozitive atractive, în care pare că a dispărut exerciţiul lecturii, ce ne facem cu analfabetismul funcţional?

I.-A. P.: Este clar că nu putem trăi cu acest analfabetism funcţional. Dacă-l acceptăm, înseamnă că ne dorim să producem mecanisme, roboţi, executanţi ai ordinelor şi nu creatori de valori. Pentru a crea oameni cu minte proprie, trebuie să repunem şcoala pe picioare, să reclădim încrederea în şcoală,
să-i repunem pe profesori la locul care li se cuvine. Trebuie început cu începutul, anume cu şcolarizarea tuturor copiilor de vârstă şcolară şi cu eliminarea/ diminuarea abandonului şcolar. Procedeul este simplu: aplicarea legii!

Ş. B.: Ce s-ar putea face în învăţământul preuniversitar pentru creşterea interesului faţă de istorie?

I.-A. P.: Este greu de făcut ceva eficient şi aplicabil imediat. Prea mare este prăpastia care s-a creat între valorile autentice, verificate de experienţa omenirii şi falsele
valori, promovate agresiv azi prin toate mijloacele. Prima măsură practică ar fi introducerea disciplinei „istorie“ la toate clasele şi profilurile cu câte cel puţin două ore pe săptămână, iar a doua ar fi responsabilizarea şi stimularea profesorilor de istorie. Din păcate, la noi nu se înţelege că prin disciplina istorie se acumulează în minţile elevilor cultura generală, adică experienţa de viaţă intelectuală a omenirii, de unde vine respectul pentru om şi omenie, de unde vine aprecierea unui templu şi a unei biserici gotice, de unde vine gustul pentru un sonet de Shakespeare şi măsura valorii motorului cu aburi. Istoria, ca şi geografia, ne orientează în viaţă şi ne fac oameni. Degeaba ai cu tine nelipsitul gps, dacă nu ştii că Indochina este o peninsulă şi că acolo se află şi ţara numită Laos! Fără studiul istoriei, elevii vor avea minţile tot mai golite, vor fi tot mai dependenţi de aparate şi mai uşor de manevrat de „formatorii de opinie“.

Ş. B.: Conduceţi cea mai prestigioasă universitate din ţara, cunoscută în Europa. Când eram student doctoral la Viena şi spuneam că sunt român, eram întrebat dacă sunt de la ubb. Cum s-ar putea creşte nivelul acestei instituţii în aşa fel încât să poată concura cu cele mai bune universităţi din Europa de Vest şi din S.U.A.? Vi se pare fezabil un asemenea ţel, în condiţiile în care finanţarea la noi este… cum este. Poate ne vorbiţi şi despre finanţare…

I.-A. P.: ubb este ca şi gazonul englezesc tradiţional, care, tuns fiind cu grijă sute de ani, posedă calitate şi nobleţe. ubb concurează cu succes cu cele mai bune 500-600 universităţi din lume, iar în lume sunt cam 30 000 de universităţi. Raportat la bugetul primit de la statul român, asta este o minune şi nu ştiu cât va mai putea dura! ubb primeşte cam 55-60% din buget de la stat, iar restul îl obţine din taxele studenţilor şi din alte surse (colaborarea cu firme private etc.). Statul însă duce adesea o politică populistă, vrând să susţină deopotrivă performanţa şi lipsa de performanţă, vrând să ia de la cei care au şi să dea „săracilor“, menţinând toate universităţile cu acelaşi statut, conferind diplome de aceeaşi valoare etc. Clasificarea universităţilor şi finanţarea lor în funcţie de rezultate sunt clamate, dar neaplicate.

Ş. B.: Limba română este unică în această parte a Europei, dominată de limbi neromanice. Credeţi că un scriitor de la noi are şansa să ajungă să fie receptat universal?

I.-A. P.: Limba română nu este una internaţională, dar este limba noastră şi se cuvine s-o învăţăm temeinic, s-o apărăm, s-o cultivăm şi s-o răspândim prin lume, atât cât se poate. Se cuvine, de asemenea, să scriem şi să citim în limba noastră, cum fac toate popoarele care se respectă. Asta nu ne va ajuta să fim receptaţi pe plan universal, dar ne va ajuta să trăim în continuare, să dăinuim ca popor. Un expert străin mi-a spus nu demult că ubb are performanţe demne de primele 100 de universităţi ale lumii şi că ar putea să şi fie recunoscută ca atare, cu o condiţie: să-şi publice toată activitatea ştiinţifică nu doar în reviste cotate, ci şi în engleză. Or, aşa ceva nu se poate, fiindcă ne-am sinucide cultural şi intelectual. Ca să vă răspund scurt şi direct: un scriitor român care scrie româneşte nu are şansa să fie receptat universal decât dacă îi face cineva o traducere excepţională şi o reclamă demnă de Hollywood. Şi nici atunci, fiindcă tot un outsider va rămâne, primit cu politeţe şi condescendenţă, dar nu din clubul originar al aleşilor.

Ş. B.: Transilvania s-a distins întotdeauna printr-o tradiţie multiconfesională. Care sunt atuurile diversităţii religioase?

I.-A. P.: Transilvania a fost, într-adevăr, şi mai este multiculturală şi multiconfesională. Ceea ce reprezintă un mare avantaj pentru noi toţi. Alteritatea ne face, în general, mai generoşi şi mai buni. Diversitatea confesională (nu i-aş zice religioasă, fiindcă nu avem multe religii, ci multe confesiuni creştine) din Transilvania ne arată că, deşi Dumnezeu este unul pentru toţi, felul în care ne rugăm şi ne raportăm la el ne aparţine, fiind o chestiune privată a fiecăruia. Totuşi, vorbind prea general despre diversitatea confesională, riscăm să fim rău înţeleşi, să se creadă că predomină în Transilvania catolicii şi protestanţi, de exemplu. Conform celui mai recent recensământ însă, la nivelul României, ortodocşii reprezintă 86,5% din populaţie, iar catolicii de cele două rituri nici măcar 5%. Evident, în anumite împrejurări, datele numerice nu contează, dar în alte împrejurări, da. Aşa cum în Transilvania, românii reprezintă cam trei sferturi din populaţia provinciei şi confesiunile românilor sunt de departe în majoritate absolută. E nevoie să spunem apăsat asta ca să evităm aprecieri de genul: „Sunt prea multe bisericile ortodoxe!“. Evident, bisericile ortodoxe sunt multe în Transilvania, dar nu le egalează încă proporţional pe cele ale confesiunilor istorice ale minorităţilor. Altminteri, bogăţia confesională a Transilvaniei este un dar al istoriei şi el trebuie preţuit, valorificat şi dus mai departe.

Ş. B.: Citiţi romane? Ce genuri? Care sunt scriitorii dumneavoastră preferaţi?

I.-A. P.: Citesc mereu beletristică şi mai ales romane. Prin ele, mă informez, dar mă şi destind, ieşind din cotidian, din administraţie şi chiar din lecturile de strictă specialitate. Recent, fiind pe drum (ca de obicei!), am citit un roman de Agatha Christie şi altul, de Alecu Ivan Ghilia, închinat cumva memoriei regelui Ferdinand Întregitorul. Îmi plac mult Irving Stone, John Fowles, dar şi alţii, mai puţin cunoscuţi. Citesc şi romancieri români cu mare plăcere, de la Rebreanu şi Mihail Sebastian la Augustin Buzura şi Nicolae Breban.

Ş. B.: Dintre cărţile dumneavoastră, care este cea în care aţi investit cel mai mult afectiv?

I.-A. P.: Am investit cel mai mult afectiv în teza de doctorat, susţinută în 1989 şi neconfirmată decât după circa un an şi jumătate, după schimbarea regimului, închinată adunărilor cneziale şi nobiliare româneşti din Transilvania în Evul Mediu. A fost o muncă foarte intensă şi tenace, plină de emoţii şi de îndoieli, dusă la bun sfârşit până la urmă, cu ajutorul profesorilor mei, Ştefan Pascu, Pompiliu Teodor, David Prodan, Nicolae Edroiu, Avram Andea, trecuţi acum cu toţii în lumea celor drepţi.

Ş. B.: Ce cărţi de istorie universală – şi de istoria României – i-aţi recomanda unui tânăr nespecializat în istorie, dar interesat de această disciplină?

I.-A. P.: Greu de spus! Din istoria lumii, trebuie neapărat citit un antic (Herodot, Tucidide, Polibius, Titus Livius sau Tacitus), nu în întregime, ci doar fragmente. Se pot adăuga un cronicar medieval, precum Jean Froissard, un modern ca Gibbon, un romantic ca Jules Michelet, un recent ca Toynbee, unii şi mai recenţi ca Jacques Le Goff, ca Georges Duby sau ca Régine Pernoud. Pentru iubitorii de roman istoric, trebuie început cu Walter Scott şi ajuns până la Marguerite Yourcenar. Din istoria României sunt la fel de mulţi, de la cronicari până la Kogălniceanu, Bariţiu, Cipariu, Hasdeu şi Iorga şi de la Xenopol până la Constantin C. Giurescu, Petre P. Panaitescu, Gheorghe I. Brătianu, Ioan Lupaş, Andrei Oţetea, Hadrian Daicoviciu, David Prodan sau Pompiliu Teodor. Mai sunt mulţi şi foarte buni istorici actuali, pe care nu-i dau cu numele ca să nu creez supărări. Un „nespecializat“ în disciplină (cum spuneţi), mai ales dacă vrea să şi scrie câte ceva despre trecut, trebuie să citească istorici autentici şi nu istorici de pripas, improvizaţi, teribilişti, care maculează destul spaţiul istoriografic românesc şi care seamănă destulă neîncredere în disciplinele istorice. Istoria se face de către oameni, dar se scrie de către oameni de specialitate, de către istorici. E bine să ne încredem în aceşti meseriaşi şi nu în amatori, pentru că altfel riscăm să pervertim viaţa oamenilor care au trăit în trecut şi este păcat. Nu se cuvine, din respect pentru viaţa de oriunde şi de oricând!

Interviu realizat de Ştefan Bolea