a11

Mircea Moţ

Un imn maşinii de scris

În cartea publicată la editura Cartea Românească, Imnul frumoasei Olivetti (Bucureşti, 2018), Ioan Barb nu renunţă la câteva modalităţi din volumul anterior, Oraşul alb. Amintind că poetul provine dintr-un „cunoscut centru metalurgic“, Alex Ştefănescu considera că Ioan Barb „practică şi el un fel de metalurgie, dând la topit proza vieţii de fiecare zi şi extrăgând din ea poezia“. Poetul povesteşte cât se poate de firesc şi absolut fermecător (modelele sale fiind uşor de identificat şi chiar au fost identificate), convertind însă întotdeauna banalitatea cotidianului într-o secvenţă „fantezistă şi ironică“. Până la un punct, Ioan Barb aminteşte în-tr-adevăr experienţa soresciană din La Lilieci, fără a miza însă pe spectacolul şi savoarea limbajului din poezia lui Marin Sorescu. În Imnul frumoasei Olivetti, Ioan Barb oscilează programatic între un spaţiu real, cotidian, transcris printr-o poezie adecvată, şi oaze de poezie gravă, aşa cum a consacrat-o o întreagă experienţă a lirismului. Bine plasat în
contextul generaţiei sale, Ioan Barb aruncă din când în când priviri nostalgice, trădând atitudinea unui scriitor care a citit poezie temeinic şi a fost educat în spiritul unui anumit model de lirism, spre neomodernism şi chiar spre modernismul interbelic. „Poeticul“ străluceşte într-un text ce trădează plăcerea bine temperată a ludicului, dar şi conştiinţa convenţiei, poetul având capacitatea de a regiza atent discursul, pentru a realiza un spectacol în care nu poate fi eludat dialogul dintre modalităţi poetice diferite. Observator atent al realităţii până la un punct, Ioan Barb se desprinde firesc de aceasta, după o necesară etapă de saturaţie şi după ce şi-a potolit cu alte cuvinte foamea de real, pentru a se abandona unui univers imaginar, pe care-l descoperă şi-l propune ca pe o meritată sărbătoare şi ca meritată odihnă după truda cotidiană. Poetul renunţă destul de repede, cu uşurare chiar, la hainele de lucru, schimbându-le cu cele de dumnică. Al. Cistelecan are dreptate atunci când afirmă că Ioan Barb „porneşte de fiecare dată de la acel memento al realităţii impus ca prag de Camil Petrescu şi se lasă dus apoi de un trend parabolic al imaginarului“. Un poem  precum fata din geamantan debutează cu notaţii accentuat prozaice: „eram trist şi scriam zilnic/ caietul comandantului de pluton/ ca pe un poem neterminat/ despre instrucţia tragerii/ şi despre gustarea de la ora zece/ santinela ne păzea ţapinele/ cu baionetele rabatate/aliniate în locul nostru/ aşezate peste săculeţele din muşama verde/ în care dormeau măştile de gaze“. Poezia „tranzitivă“ a banalităţii şi a realităţii imediate lasă loc unui alt Ioan Barb, deschis spre un lirism de cu totul altă factură, în care pulsează orizontul metafizic şi transfigurează cele prezente. Ceaţa, lumânarea, alfabetul secret al lui Dumnezeu care îşi înmoaie pana în oameni nu constituie la Ioan Barb obiectul unei atitudini detaşate şi ironice: „ne plimbam astă-vară prin ceaţă/ lunecai în dreapta mea/miroseai ca o lumânare aprinsă/ se făcea dimineaţă în gânduri/ îţi recitam poeme/ scrise într-un alfabet secret/ nu-l mai ştia decât Dumnezeu/ îşi muia pana în noi/ ca în nişte călimări cu cerneală sfinţită/ nu-ţi puteam face decât promisiuni pentru o zi/ în fiecare dimineaţă înfloreai în altă aşteptare/ teama alerga până la capătul ceţii/ şi viaţa noastră îşi întindea frânghia/ usca zilele în care plângeai“. În universul poeziei lui Ioan Barb este loc şi pentru zei, iar prezenţa acestora redimensionează textul: „am deschis larg fereastra/ ascultam muzică retro la radio Romantic/ mă chinuiam să scriu un articol/ despre invazia gândacilor de bucătărie în oraş/ în faţa blocului scuterul mă aştepta somnoros/ Dumnezeu aşeza dimineaţa în stâlpii de curent/ prin firele negre aluneca vocea ta/ ne întrebam dacă mai suntem împreună/ muzica s-a oprit brusc/ o voce solemnă anunţa/ a doua mineriadă/ ca pe a doua venire“. Sau: „Iudo adu treizeci de arginţi/ să-i cumpărăm o cămaşă/ să-l îmbrăcăm ca pe un sfânt/ o haină de preţ/ de pe care să se scurgă broboane de aur/ ca stropii de sudoare ce răsăreau pe faţa ta/ când numărai preţul ţarinii/ dar noi toţi stăteam sub această ploaie greţoasă/ fără număr eram/ şi întunericul străbătea ochii noştri închişi/ credeam că el era copilul orfan/ care cerşea la porţile oraşului/ într-o seară nu
l-am mai văzut/ s-a făcut mare printre străini/ dar s-a întors iar sub zidurile noastre/ să ne aducă aminte că l-am trădat“.

În unele poeme Ioan Barb se dovedeşte un imagist convingător: „mă ascund în atmosfera mea obscură/ foşnesc ca porumbul/ sub brumă/ în nopţile de septembrie/ muşcate de lună/ dinţii strălucitori ai nopţilor îmi luminează calea“. Marin Sorescu, la care a fost raportată poezia lui Ioan Barb, este totuşi uşor de recunoscut prin scenariul şi prin finalizarea, „rezolvarea“ acestuia: „îmi aşez iernile vechi/ pe umeraşe/ şi aştept cu teamă să aflu/ ce surprize mă aşteaptă mâine/ un gândac straniu îşi face loc în minte/ a mai rămas o firidă/ prin care să aleg în urma ta// încă revăd sfârşitul acelei veri/ mergeam împreună/ şi aripile gândului îţi atingeau fruntea/ o creangă de soc lumina/ şi deodată uitarea te-a acoperit cu şalul ei cenuşiu/ consemnând o perfidă răpire“. Uneori, discursivitatea, la care Ioan Barbu recurge frecvent, tinde să ia iniţiativa, ameninţând să dilueze discursul poetic. Alteori, ispitelele unui lirism grav, prezenţă convingătoare în cea mai mare parte a volumului, sunt pândite de poetizări care nu au o susţinere şi o motivare detaşată şi ironică: „eşti unica mea ispită/ dorinţă fără chip/ foiţa de ţigară frigându-mi buzele/ gura fierbinte/ precum piepul unei păsări/ deschis de ghearele unui sărut“. Sau: „Îmi biciuiesc singurătatea cu lipsa ta/ de trei ori pe zi/ dacă te-ai putea insinua în mintea mea/ ai afla/ ce repede s-ar aprinde beculeţul de avarie/ colorându-ţi buzele..“. Atunci când simte prezenţa acestor structuri, poetul le consemnează cu o anumită febrilitate, parcă pentru a le salva în memorie: „erai cea mai frumoasă/ îţi şopteau/ nopţile care defilau fără şir/ îşi scuturau pânzele/ apuneau în ochii tăi// dar noi eram singuri/ şi nici siguri de prezent/ ne-am stins reciproc fitilurile/ substituiţi obsesiilor// erai cea mai frumoasă/ picătură de întuneric/ locul neprofanat încă/ de pleoape“.

În Oraşul alb, Ioan Barb inclusese nişte psalmi la care a renunţat în recentul volum, înţelegând că tot ce este sau poate deveni grav în poezia sa are nevoie de o susţinere prozaică, discursivă, care pregăteşte ca o necesară încălzire momentul de graţie: „l-au căutat la morgă/ inima încă-i bătea într-un aisberg/ când i-au văzut trupul gol/ tranşat de la un capăt la altul/ îi dispăruseră organele/ povestea noastră suferise un transplant de dragoste// pendulam/între locul naufragiului şi morga spitalului/ eşti mântuit întrebam în dreapta şi-n stânga/ ia tu barca mea  ia tu barca/ salvează-te şi caută-l pe Hristos/ mai e încă timp mai ai o şansă/ strigam şi mă afundam în alt vis“.

Volumul Imnul frumoasei Olivetti este în întregime o confesiune, o permanentă destăinuire făcută unui interlocutor căruia i se încredinţează atitudinile grave în faţa lumii, dar şi banalitatea de zi cu zi, cu menţiunea că totul contează la Ioan Barb ca text ce pare ieşit direct din mişcarea mecanică a maşinii de scris.

Ceea ce constituie cu adevărat substanţa poeziei lui Ioan Barb rămâne dezinvoltura cu care poetul trece firesc de la discursivitate la un lirism grav, la fantast şi la profunzimea metaforei, totul sub semnul unei lucide asumări a scrisului, trădate de prezenţa maşinii de scris, frumoasa Olivetti, căreia poetul îi închină un semnificativ imn.