a9

Mormântul gol de Mircea Petean

 

peste zi

îi citeam acasă bunicii pasaje din Evanghelie

pe care le ascultasem seara în biserică

în Săptămâna Patimilor

 

citeam de parcă fiecare cuvânt ar fi fost încrustat în aer

ca-n piatră

trăiam fiecare imagine de parc-aş fi fost unul din mulţimea

celor care l-au însoţit pe Iisus până în ultima clipă

valul iubirii Lui fără margini mă ridica peste marginile firii

 

băteam mătănii înălţam cruci şi murmuram rugăciuni

cu o devoţiune absolută

nu doar pentru că aşa se cuvenea

cât ca să mă asigur că nu mă voi prăbuşi

furnicat de emoţie din cap până-n picioare

la Trastie şi la Prohod

 

înmulţeam numărul celor simpli umili şi sărmani

iar nu pe acela al cărturarilor fariseilor şi saducheilor mândri

nevoie mare de ştiinţa lor de carte

formalişti şi făţarnici

 

mă furişam sub masă la Cina cea de Taină

şi-l auzeam pe Învăţător şoptindu-i lui Iuda turnătorul –

„Tu eşti acela!“

mă tupilam sub câte un măslin în Grădina Ghetsimani

rugându-mă împreună cu El sub crengile

care-şi scuturau frunzele negre a spaimă a nelinişte

şi a tristeţe de moarte

 

mă uitam ca trăsnit la mulţimea celor ce au pus mâna pe El

înarmaţi cu săbii şi ciomege

la sărutul lui Iuda

la nimicnicia martorilor mincinoşi

şi la micimea marelui preot

 

tresăream înfricoşat de câte ori auzeam cocoşul cântând

şi pe Petru lepădându-se de Domnul

 

îl trăgeam de mânecă pe Pilat din Pont

dar el se spăla pe mâini

şi mâinile îi rămâneau pătate de sânge

în timp ce gloata urla „Baraba!”

 

urcam împreună Drumul Crucii împleticindu-mă

şi căzând în mai multe rânduri

aş fi dorit să-I port eu povara

de-aş fi fost oleacă mai puternic

aş fi şi reuşit

 

Îl vedeam batjocorit în fel şi chip

şi răstignit în cele din urmă

auzeam cuiele pătrunzând prin piele prin carne

şi prin oase

de parcă mi-ar fi străpuns inima

apoi vedeam crucea ridicându-se între cei doi tâlhari

pe Dealul Căpăţânii

sub cerul nopţii

 

la strigătul Lui

Eli, Eli, lama sabactani?

Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?

plângeam amarnic

lacrimile stingeau focul lăuntric în chip cu totul purificator

 

eram un miez de om robit de dor

de roua din prima dimineaţă a lumii

răscumpărate

 

(într-un an m-am furişat sub altar

am  aşteptat până preotul cu diacul şi paracliserul

au plecat închizând uşa pe dinafară

apoi am ieşit de sub masa altarului

şi m-am trezit în mijlocul bisericii ca într-un mormânt gol

m-am aşezat pe o bancă murmurând în neştire

toate rugăciunile pe care le ştiam

una după alta

până am adormit

la trezire eram un cocon înfăşurat în funigei de lumină

preotul s-a uitat la mine şi a văzut dincolo

ceilalţi s-au uitat la mine şi nu m-au recunoscut

singură bunica s-a uitat la mine şi a ştiut)

 

Îi deschideam porţile şi mă lăsam inundat de lumină

în noaptea Învierii

 

apoi ieşeam în poartă  şi ciocneam primul ou roşu

cu cine se nimerea să treacă pe uliţă

şi aşa

cu buzunarele pline de ouă înroşite şi cu faţa limpezită

tăiam satul în două

dădeam ocol bisericii şi rătăceam printre morminte

în cimitirul plin de oameni vii

 

îmi întorceam capul ruşinat

de câte ori cineva mă recunoştea

şi îşi vestea vecinul sau vecina –

„acela-i cutare, feciorul cel mare al lui cutare!”

eu treceam mai departe provocându-i pe unii pe alţii

să ciocnească ouă roşii cu mine

 

deja felurite cete de ţânci jucau de zor rişca

de-a aruncatul banului la ţintă

sau de-a lovitul banului în peretele şcolii

grupuri-grupuri de tineri se retrăgeau în luminişurile

din luncă ori în alte locuri ferite să bată cărţile

lăsându-i pe cei în etate să facă acelaşi lucru

la margini de morminte

– uitând cu totul că în curând se vor muta şi ei acolo –

în vreme ce consoartele continuau să treacă în revistă

cohortele de femei şi bărbaţi înţoliţi de sărbătoare

şi să comenteze întâmplările de peste an

fetele îşi purtau superbia umblând tăcute două câte două

ori în grupuri pestriţe şi gălăgioase

 

apoi mă desprindeam de toţi şi de toate

şi urcam de-a lungul râului

înspre cealaltă margine de sat

dădeam pe-acasă doar ca să slobod câinele din lanţ

vitele rumegau liniştite

găinile se scăldau în colb

porcii grohăiau satisfăcuţi în fundul coteţului

mâţele pieriseră în pod

vacile Domnului foşgăiau în aurul de sub gard

şi dispăream până târziu în noapte

în pustietatea răscolită de vânt

şi pardosită cu lumină

 

Doamne

în lumea ca un mormânt gol

e atât de perceptibilă prezenţa absenţei

încât aud valurile rostirii lăuntrice

izbindu-se de maluri

în ritmul aceluiaşi mistic strigăt

 

HRISTOS A-NVIAT!

 

(din vol. Trilogia transilvană, ediţia a doua a Cărţii de la Jucu Nobil,

în curs de apariţie la Editura Limes)