Nicolata Cliveț

Proză cu drag de lume

 

Toamnă și melancolie, la pachet. De aceasta dată, pachetul vine de la Kocsis Francisko și constă într-un volum de proze „scurte și foarte scurte“, mucalit reunite sub titlul Un roman într-o gară mică (Iași: Polirom, 2018). Unitatea de substanță și de procedură a celor trei secțiuni (Secvențe rurale, Secvențe urbane și Alte secvențe) îndreptățește oarecum alegerea titlului, mai mult decât o presupusă festă ludic-ironică din partea autorului.

„Dacă povestea e frumoasă, adevărul nu cere dovezi“ – din acest punct pornesc toate textele și, fără grabă, fără stridențe, cu o
răbdare aproape ascetică, parcurg suprafețele lumii pentru a sfârși, fără excepție, în adâncurile ei. Sunt povești frumoase despre rost, despre sens (sau lipsa lui), despre cât adevăr poate duce fiecare. Naratori conștienți de condiția lor scriitoricească (dar care au tactul de a nu ne obosi cu metatextele) își deapănă istoriile într-o sintaxă estetă, alexandrină, dovedindu-se mari iubitori de cuvinte vechi, parfumate, străvezii, ce surprind nuanța, aroma, suspinul, frisonul insesizabil. Generic vorbind, naratorul face mereu treabă de om așezat, care iubește tihna și nu pripeala; aparent, asta poate trece drept un fel de așezare molcom-ardelenească a epicului, însă privită mai îndeaproape, depășește cadrul acestui tip de disciplină; se scrie mai curând cu tandrețe și, cu o perspectivă atât de generoasă, firește că se deschid posibilități multiple pentru spectacolul lumii, al vârstelor, al înțelepciunii. Cu apetit declarat pentru „fante ezoterice“ ori „nișe fantastice“, se construiește un univers în care accesul spre sens doar așa este posibil; fantezia/literatura este antidotul pentru melancolia aproape solidă a prozatorului, născută dintr-o maximă luciditate și conștiință a limitelor umanului. Fantezia vindecă din melancolia celui care vede, fără prea mare efort, dincolo de realitatea aparent densă, golurile, breșele, umbra. Cu cât este mai minuțioasă și mai multicoloră descrierea realistă, cu atât va fi mai mare impactul aparițiilor care o tulbură sau, mai rar, o reordonează. Proza lui Kocsis Francisko abundă în „trimiși“, „vizitatori“, „străini“, în tot felul de alogeni cu înalta misiune de a purta spre sine, spre esențial, de a scurt-circuita totalizant identități risipite ori destine frânte. Din această cauză, realul nu e niciodată compact, închis ermetic; dimpotrivă, timpul și spațiul sunt fluide, tocmai pentru a permite insinuarea experienței numinoase. Tăcerea și singurătatea sunt și ele constitutive acestei lumi, împreună cu dorința majorității personajelor de a se întoarce acasă. Nostos-ul este principalul vector al destinului lor, ca drum spre centru, prea puțin însă conștientizat. Ratarea lui repetată este prilej de reînnoită melancolie: „Dar eu aș fi de părere să nu ne dorim cu prea mare ardoare deslușirea. Ceva îmi spune că întunericul năprasnic dimprejur ne va îngheța sângele în vine. Autorul acestei lumi a rămas fără chibrituri, iar cuvântul nu se mai aprinde. Ceea ce se mai vede se joacă la mucul ultimei lumânări. Poate sunt ultimele scene. Dar se joacă de parcă am avea veșnicia în față.“ (Autorul a rămas fără chibrituri)

Plimbare nocturnă cu șareta pe câmp deschide volumul și îi fixează matricea: o noapte fără lună, un drum rătăcit, o tăcere foșnitoare. Pe scurt, un crepuscul ce face loc experienței numinoase. După sunetul ascuțit al unui „țingălău“, își face apariția o trăsură ce poartă silueta spectrală a „bătrânului învățător Duka“ – „o figură rigidă, cu un obraz luminat ca și cum ar fi fost de ceară, celălalt umbrit părând, în momentele în care flacăra slăbea, să lipsească de sub borul pălăriei negre (…) Trecea la numai câțiva pași, dar eu simțeam că e foarte, foarte departe“. Fulguranta arătare sfidează norma, dar poartă cu sine puterea de a armoniza contrariile: „… realitatea nu ține întotdeauna seama de normalul cu care s-a deprins specia mea“, obișnuită să nege faptul că „e normal și ceea ce se întâmplă o singură dată“. În proza lui Kocsis Francisko, e normal mai ales ceea ce se întâmplă o singură dată și, deși personajele au deschidere spre lărgirea sferei existențialului, nu reușesc să integreze experiențele trăite. In Pârâciosul Palisie și întâmplare cu nălucirea, realismul-magic bate direct la porți mistice: Palisie, „un om citit“, stă de vorbă cu un „ascultător veșnic prezent și treaz“, căruia îi povestește cam tot ce i se întâmplă: „Nu ascundea nimic, relata totul cu candoare, fidelitate, savoare, a prins gustul de a pune totul în cuvinte de parcă ar fi încărcat esența lumii în aceste forme de zbor ideale. Avea și o comparație îndrăgită: povestea precum încărcau corăbierii în vremurile de demult mirodeniile pe vase ca să le ducă la popoarele de peste mare“. Trecem peste faptul că Palisie povestea cam la fel cum o face Kocsis Francisko, pentru a nota că, pe când citea „cartea dureroasă a lui Iov“, este asaltat de „o nălucire“ repede izgonită și zadarnic invocată și interogată ulterior. Bănuiește „cum ar putea asemenea năluciri să schimbe destinul lumii dacă le-ar băga cineva în seamă“, doar că din teamă și din precaritate oamenii le lasă să treacă nechestionate, așa încât „lumea încă nu-i amenințată.“

Ceva mai dăruit cu putere de înțelegere, Halmeg, soldatul armatei imperiale e apăsat de bătrânețe și de singurătate, căutând să scape rugându-se frisonant, în somn, pentru îndurare și un semn de la Dumnezeu. Naratorul-copil asistă întâmplător la un astfel de „vorbit în somn“, aflat la egală distanță de rugăciune și de blestem: „.. lasă-mă, Doamne, mai puțin supărat pentru cât ți-am greșit și nu-mi trezi în fiecare zi părerile de rău… Lasă-mă mai puțin cătrănit pentru câte n-am vrut să fac, dar n-am hotărât eu cine se alege cu șansa de a ști ce aduce ceasul zilei următoare (…) Dar nici nu-i asta ce mă supără cel mai tare, mi-e mult mai greu să îndur acest capăt de lume, această însingurare mai dureroasă decât o rană pe care n-o poți curăța de infecții… Þi-aș zice vreo două, dar și așa mă ții minte, poate de-aia mi-ai schimbat viața într-o grămadă de mizerii (…) N-are de ce să-mi pară bine că m-ai ținut în viață, răsplata asta smulge blasfemie… Aș vrea să tac… Fă-mi această favoare, fă-o pentru mine…“ Cerând tăcerea cea de pe urmă, Halmeg îi prilejuiește martorului său o revelație: „ Am descoperit uimit că am voce lăuntrică și o taină“.

Prozele din Secvențe rurale, scurte și impregnate de un miraculos purtând spre esențe, sunt piesele de excepție ale volumului. Cele din Secvențe urbane continuă, tot la ceas crepuscular, să exploreze fantasmele interioare ale unor personaje pentru care viața se află mereu la interstițiu. Dacă în prima secțiune ambiguitatea unor destine era construită prin apel la eresuri și credințe populare, în a doua parte este mai pregnant interesul pentru updatarea epicului prin recurs la filosofiile orientale. În Alte secvențe, o perspectivă transpersonală se insinuează în toate cele neîmplinite și neînțelese, încercând să le mute din cotidian pe o axă ascensională, cu rezultate diminuate în raport cu eclatanța Secvențe-lor rurale.

Prozele nu scurte, ci „foarte scurte“ sunt cele care îl pun cu adevărat în valoare pe Kocsis Francisko. Dar toate sunt scrise cu drag de lume, și mai ales de subteranele ei, cu drag de oameni ca făpturi de umbră și ceva lumină (în rarele lor momente de grație). Întâlnirea cu lumea, prin proză, îl aseamănă pe autor cu maestrul Li Tai-pe la întâlnirea cu amurgul, în Însemnări cu pensulă nesigură de învățăcel: „Maestrul așteaptă ora aceasta cu împăcare, încântat de fastul cu care trece ziua ce se scade, sporind și ea trecutul ce nu bucură pe nimeni. Deși n-ar fi motive de întristare. (…) Întors spre soarele scăpătat, maestrul Li Tai-pe ridică în amurg un pahar de vin, admirând culoarea, buchetul, sclipirea, așteptând parcă un fâlfâit, un gând, așteptând, nimic mai mult, doar amânând cu o clipă revenirea cu picioarele pe pământ. Atitudinea lui nu trădează dacă închină sau se închină. Oricum, la el diferența e infimă.“