a11

Ştefan Bolea

Skurtu, România

Tara Skurtu, poetă americană cu îndepărtate origini româneşti, s-a născut la Key West, Florida şi posedă un masterat în scris creativ, obţinut de la Universitatea din Boston şi o dublă licenţă în engleză şi spaniolă la Umass Boston. Fiind de două ori bursieră Fullbright şi profitând de o bursă globală Robert Pinsky, s-a stabilit în România. Volumul ei, Jocul de-a amiba (traducere de Radu Vancu şi Tiberiu Neacşu, Bucureşti: Nemira, 2018) a apărut în limba engleză în 2017 la Eyewear Publishing. Cartea Tarei Skurtu este o gură de aer proaspăt pentru poezia noastră contemporană: într-un peisaj oarecum dominat de seisme post-mizerabiliste, de nervi, crize şi traume, autoarea americană vine cu o privire relaxată, care contrastează cu încrâncenarea permanentă. Asta nu înseamnă că volumul este cumva edulcorat: Tara Skurtu îşi adnotează propriile anxietăţi, propriile fantasme – numai că o face cu o anumită delicateţe, cu nobleţe şi cu stil. Privită din exterior, România poetică – cel puţin cea a generaţiei mele – pare un soi de crucible în care încap nu numai vrăjitoarele lui Macbeth, ci şi monştrii unui expresionism negru. E bine să luăm o pauză de la acest spectacol dezolant, în care paranoia se întâlneşte cu masochismul.

Tara Skurtu îşi începe volumul cu o nouă definiţie a sufletului, amintind (dincolo de ironie), de Rilke sau Sf. Ioan al Crucii: „Sufletul e un şoarece alb/ ghemuit în gura/ unui copil adormit până cască.// Mai uşor e să laşi copilul fără suflet/ să doarmă decât să prinzi şoarecele/ de coadă//“ (şoricel). Şoricelul alb alegoric este un simbol nimerit pentru esenţa evanescentă a sufletului. Sunt remarcabile amintirile poematice din primul ciclu al volumului despre „sechelele” educaţiei catolice: Confesiune, Şcoala biblică de vacanţă, Catehism. O notaţie puţin mai dură – dar demitizată prin umor –, care aminteşte puţin de Palahniuk, cel din Damned, găsim în Ruşine: „Peste noapte, cineva a lipit un dildo roz strălucitor/ pe Fecioara Maria din faţa bisericii Sacred Heart.// E duminică. Prin geamul cafenelei privesc o femeie/ acoperindu-i ochii fiului ei şi făcându-şi cruce.“

Baracuda pentru Tara Skurtu este analogon-ul rechinului pentru Lautréamont, bineînţeles cu o altă tonalitate şi alte culori: „Peştele-dinte patagonez nu se compară/ cu tine – l-aş mânca cu fulgi cu tot oricând./ Piranha cu fermoarul lui de dinţi poate că împărtăşeşte/ mania ta pentru ambuscade şi carne/ până ce dă peste botul unei vidre/ de râu…/ Poate un aligator/ s-ar compara“ (Către o baracudă). Moartea celor apropiaţi este poarta prin care intră în viaţa noastră melancolia. Conform lui Levinas, care reformulează solipsismul heideggerian, moartea celuilalt este mai teribilă decât propriul exitus. Cităm din poemul al cărui titlu – care slujeşte şi ca prim vers – este Am visat că a murit tata: „E mai uşor să scriu despre porumbelul/ pe care l-am văzut pe Summer Street în aprilie,/ aşezându-se şi călcând pe un alt porumbel/ mort. O aripă ţeapănă în sus,/ penele amortizând briza,/ o pasăre părând să înţeleagă/ ceva din moartea altei păsări//.“ Dacă şoricelul era un simbol al sufletului, porumbelul este unul al spiritului, care, empatizând, înţelege inevitabilitatea.

De reţinut şi câteva versuri din Garou, care pot fi reconstituite filosofic, prin teoria recunoaşterii a lui Hegel sau teoria privirii din Sartre: „Nu ştiam dacă sunt sau nu moartă,/ aşa c-am mers la tine acasă, să văd dacă mă vezi./ M-ai văzut, dar mi-ai spus pe un alt nume.//“ Sistem de operare este un text reprezentativ pentru ultimul ciclu al volumului, Skurtu, România şi pentru tonalitatea caldă a poemelor de dragoste din carte: „Lasă-mă să fiu un vers, un cuvânt/ în mijlocul unui vers/ în poemul tău, conjuncţie/ înainte de eu, sufixul/ unei acţiuni, o singură literă/ purtând-o pe următoarea/spre virgula ei, orice/ dar nu un punct.“ Jocul de-a amiba ne invită să explorăm un alt mod de a concepe poezia, mai senin, dar şi mai empowering: există alte lumi dincolo de curcubeul negru!