a1

Ioan-Aurel Pop

Istoria azi sau oboseala istoriei

Cunoscuta expresie Historia magistra vitae („Istoria este învățătoarea vieții“) este folosită pentru prima oară în dialogul „De oratore“, de Marcus Tullius Cicero. Propoziția transmite ideea că studiul trecutului ar trebui să servească drept lecție pentru viitor, pentru a se evita greșelile. Cu alte cuvinte, oamenii au multe de învățat din viețile oamenilor care au fost. Se aplică oare acest dicton?
Am asistat recent la un discurs de recepție în Academia Română, în cadrul căruia, un coleg academician (Dorel Banabic) a vorbit despre evoluția tehnicii de la prima la a patra revoluție industrială. Cea dintâi astfel de revoluție a fost revoluția industrială propriu-zisă, pe care o numesc astfel și istoricii și care a început în Anglia, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea (1782) prin mecanizare (de la forța brută s-a trecut la mecanizare). Următoarea ar fi însemnat introducerea producției de masă prin electrificare (1913). A treia „revoluție industrială“ – datorată electronicii și informaticii – s-ar baza pe digitizare (1969), iar a patra pe conectivitate (2011), ea însemnând cibernetizarea (robotica). Cu alte cuvinte, planeta se grăbește și odată cu ea ne grăbim și noi, numai că nu știm spre ce ne grăbim… Dacă toată această cursă nebună dinspre forța brută spre conectivitate și dincolo de ea înseamnă o subordonare a oamenilor față de roboți, atunci istoria umană nu mai are niciun rost, dar dacă vrem să facem roboți ca să-i slujească pe oameni, să le facă viața mai confortabilă, atunci nu putem merge mai departe fără istorie. Istoria descifrează umanizarea lumii!
Istoria ca disciplină de studiu (sau istoria-discurs, ori scrisul istoric) este o formă de cunoaștere a vieții oamenilor care au trăit în trecut, așa cum sunt multe alte forme de cunoaștere a vieții oamenilor actuali. Istoria ca realitate este chiar viața oamenilor care au trăit demult. Între istoria-realitate și istoria-discurs (sau istoria-narațiune) sunt diferențe inerente, pentru că realitatea trecută nu se poate reînvia ca atare, ci se poate doar reconstitui în măsură mai mare ori mai mică, în funcție de urmele rămase de atunci și care se numesc izvoare (surse, mărturii). Descoperirea și studierea acestor izvoare este o operă laborioasă pe care nu o pot face decât specialiștii, adică cei care s-au pregătit în mod special în acest sens. Totuși, de trecut, ca și de alte domenii, se ocupă și amatorii. Diferența între un specialist și un amator care studiază trecutul este imensă, comparabilă cu aceea dintre un medic de meserie și un vraci. In vreme ce amatorul cunoaște trecutul prin ceea ce au spus și scris alții despre ceea ce a fost, specialistul are capacitatea să ajungă la izvoare, să le descifreze, să le compare, să le restituie critic, să stabilească ce este valid și ce este fals în aceste mărturii. Altfel spus, numai specialistul cercetează sau face „anchetă“, în timp ce amatorul studiază prin preluare de la alții.
Există însă și unii specialiști, adică istorici de meserie, care au învățat temeinic cum se poate reconstitui trecutul, dar care, din varii motive, nu-l mai studiază în funcție de mesajele izvoarelor. Pe de o parte, unii nu reușesc să mai ajungă la izvoare, fiindcă accesul la surse presupune o pregătire superioară, dificilă, insistentă, continuă, pe care aceștia nu o au; pe de altă parte, alții ar putea să ajungă ușor la mărturiile despre trecut – mai ales la cele din epocile mai recente, elaborate necriptat și în limbi accesibile – dar preferă să nu o facă. Motivele pentru care unii dintre specialiștii în istorie modernă și contemporană nu mai merg la surse se leagă nu doar de comoditate, ci și de anumite concepții filosofice. De exemplu, ideea lui Francis Fukuyama despre „sfârșitul istoriei“ le deschide unora apetitul de speculații gratuite, în condițiile în care lumea nu se mai află la zenit, ci la amurg sau la apus. În altă cuprindere, tratarea post-modernă a realității contemporane este de ajuns adepților post-adevărului pentru repudierea reconstituirii veridice a frescelor trecutului. În cercurile filosofice actuale, se discută mult despre natura comunicării. Pentru acești teoreticieni, comunicatorii de-acum nu mai au menirea să explice lumii realitatea care există ori s-o facă accesibilă, cunoscută, ci să construiască o nouă realitate/ noi realități, în funcție de ideile comanditarilor lor, ale grupurilor de interese, ale liderilor comunităților. În acest sens, se constată, de exemplu, că adevărului-corespondență (discursul sau teoria se adecvează perfect cu realitatea; ideile reflectă realitatea așa cum este ea), cultivat în epocile revolute, i-a urmat adevărul-coerență (de la Kant încoace, ideile sunt adevărate dacă sunt compatibile cu ansamblul ideilor considerate la un moment dat adevărate, dacă nu contravin acestora), din timpurile moderne, pentru ca astăzi să fie în vogă adevărul-semnificație (semnele și codurile prin care se comunică făuresc realitatea, iar această realitate virtuală devine adevăr; adevărul se manifestă în funcție de utilitate). Prin urmare, adevărul ar trebui să fie altul pentru fiecare grup de oameni și chiar pentru fiecare individ, după principiul că un leu înseamnă ceva pentru cel care nu are decât cincizeci de bani și cu totul altceva pentru cel care are un milion de lei. Această relativizare fără limite a adevărului în general, a condus, implicit și inevitabil, la relativizarea adevărului istoric, care, pentru unii, nici nu mai există și, prin urmare, nu mai trebuie căutat. De aici decurge și modalitatea de a face istorie oricum, după impresii de moment, după comanda socială, după interesul cuiva, după gustul publicului, după cota de vânzare a cărților de istorie pe piață etc. Numai că astfel de discurs despre trecut nu mai este produsul muncii specialistului, ci al imaginației amatorului (chiar dacă cel care scrie istorie este istoric cu diplomă/ diplome). Altfel spus, și specialistul de formație poate să fie amator prin modalitatea de elaborare a discursului.
Şi totuși, cunoașterea vieții trecute nu a fost și nu este de prisos, pentru cea mai mare parte a oamenilor. Intelectuali de prestigiu s-au pronunțat în acest sens. De exemplu, Paul Valéry spunea: „Să nu credeți că nu are rost să medităm asupra trecutului, în ceea ce are el revolut. El ne arată, în special, eșecul frecvent al previziunilor prea precise și, dimpotrivă, marile avantaje ale unei pregătiri generale și constante, care, fără a pretinde că ar crea ori ar desfide evenimentele – care sunt, invariabil, surprize sau dezvoltă consecințe surprinzătoare –, permite omului să acționeze cât mai repede asupra neprevăzutului; istoria, mă tem, nu ne permite deloc să prevedem, însă, asociată cu independența spiritului, ne poate ajuta să vedem mai bine“. Prin urmare, chiar dacă nu ne poate ajuta să facem previziuni, cunoașterea istoriei ne face „să vedem mai bine“ viața pe care o trăim fiecare dintre noi. William Faulkner zicea, prin vocea unui personaj al său: „Trecutul nu este niciodată mort. De fapt, el nici măcar nu este trecut“.Trecutul nu este, într-adevăr, niciodată mort, fiindcă el este viață, mai exact experiență de viață, iar aceasta nu moare, nu se perimează.
Dincolo de abordările culturale, filosofice, literare, etice privitoare la trecut, rămân de stabilit statutul contemporan al istoricului „de meserie“ și, mai ales, formele de existență și de manifestare a istoriei ca disciplină de studiu sau/și ca știință (formă de cunoaștere). Cred că istoria-discurs înseamnă, în continuare, cercetarea și diseminarea trecutului omenirii în ansamblu și/sau al comunităților umane, privite în spațiu (pe zone geografice) și în timp (în diacronia lor). Scopul istoricului ca specialist este descoperirea și relevarea adevărului istoric (în fapt, a unui adevăr parțial) cu ajutorul metodelor verificate și consacrate ale disciplinei istorice. Așa cum cercetarea în fizică o poate face, cu statut deplin autorizat, fizicianul, cercetarea istorică o poate face, de regulă, istoricul, adică acela care are „meseria de istoric“ (Marc Bloch). Deopotrivă specialiștii și amatorii în istorie au fost tentați de admirabile, fascinante și atractive construcții sau deconstrucții, dar ele se situează în afara științei istorice, pentru că pun între paranteze sau așază în plan secund adevărul istoric Pe de altă parte, fetișizarea adevărului, absolutizarea forței istoricului de a reconstitui trecutul, de a reînvia lumile exact „așa cum au fost“ sunt la fel de neproductive, conducând la discursuri la fel de neistorice ca și cele dintâi. Istoria rămâne realitatea trecută, iar istoriografia este discursul (narațiunea) despre realitatea trecută. Ele nu se vor suprapune perfect niciodată – ceea ce a fost nu se mai întoarce întocmai, orice am face noi – dar nu se pot nici îndepărta una de alta, contrapune una alteia. Dacă, totuși, o asemenea contrapunere devine dominantă, atunci, deși realitatea trecută rămâne constantă (ceea ce a fost nu se mai poate schimba), imaginea sa actuală nu mai este istorie-discurs sau istorie-narațiune ori istoriografie, și ajunge să fie eseu, roman, poezie, teatru, politică, film, artă plastică, muzică etc. De aceea, istoricii, ca specialiști instruiți ai unui domeniu bine definit, au obligația profesională de a cerceta cu metodele consacrate, acceptate, verificate („științele auxiliare ale istoriei“, cele clasice și cele moderne) trecutul și de a scoate la lumină adevărul unei/unor lumi, atât cât este el omenește posibil. Istoricul nu trebuie să investigheze trecutul ca să demonstreze o idee preformată despre lume, ci să ajungă la o idee despre lume în urma „anchetei“ sale. Dacă investigatorul (specialist ori amator) pornește la drum cu ideea demonstrării unei idei preconcepute sau cu ideea demontării unei construcții/reconstituiri mai vechi, doar de dragul originalității, al noilor sensibilități de abordare, al modernității și mondenității, al judecării unor fapte din trecut prin grilă contemporană și scoate din această întreprindere criteriul adevărului, atunci rezultatul său nu va fi o operă de istorie, ci una de eseistică, de literatură, un scenariu de film, un discurs politic, un produs artistic etc. În accepțiunea istoriei ca disciplină de studiu și formă de cunoaștere contemporană, istoricii de meserie au menirea să reconstituie trecutul debarasați de orice comandamente ale prezentului, cu singurul scop de a scoate la lumină lumile de odinioară în forme cât mai apropiate de realitatea lor genuină. Acest tip de reconstituire veridică scoate în evidență și ideile-forță ale societății aflate în atenție, idealurile sale, năzuințele, urile, dorurile, visele oamenilor de atunci (dincolo de orice utilitate a lor pentru prezent și viitor), dar o face prin spirit critic, cântărind sursele, comparându-le, analizându-le, decelându-le pe cele false sau îndoielnice de cele autentice. Firește, aceasta nu înseamnă că sensibilitatea contemporană nu influențează discursul istoric, numai că trebuie s-o facă în limitele disciplinei numite istorie. De exemplu, când alte științe au făcut pași mari în cercetare, când s-a ajuns la epocale descoperiri și invenții revoluționare, când investigarea din disciplinele sociale și umaniste s-a aplecat spre domenii neabordate în trecut, și istoricii s-au adaptat. De la istoria evenimențială și politică, de la studiul violenței și al conflictelor, de la succesiunile de regi, președinți, premieri și guverne (guvernări), s-a ajuns la relevarea vieții cotidiene, a mentalităților, a imaginarului, a alterității, a minorităților, a frontierei, a marginalilor, a formelor de comunicare, a drepturilor omului, a relațiilor și orientărilor sexuale, a realității de gen etc. Chestiunea lărgirii permanente a orizontului de cercetare istorică, de extindere a tematicii și a modalităților de abordare este una reală și de dorit. Ea face parte din dinamica oricărei discipline. Numai că nu trebuie abordate noi teme cu scopul de a legitima o realitate contemporană și nici cu cel de a distruge un discurs istoric precedent, ci doar cu acela de a te apropia cât mai mult de realitatea din trecut studiată.
Prin urmare, pledoaria mea pentru tipul de cercetare istorică critică se raportează permanent la noțiunea de adevăr istoric, cu scopul conservării disciplinei/științei numite istorie, al statutului său autonom, de sine stătător. Sugestiile și pledoariile de abandonare a căutării adevărului (parțial și relativ, cum ne este nouă accesibil) sunt ademenitoare, dar ele dislocă, pulverizează și desființează disciplina istorică. Este drept că cercetarea realității „pe felii“, în funcție de anumite diviziuni destul de artificiale, ne privează adesea de viziunea globală, de perceperea plenară a lumii, în integralitatea sa. Pe de altă parte, regulile cercetării din diferitele domenii (științe, specialități, discipline) particulare pot părea multora rigide, artificiale și seci. Dar – s-a dovedit asta cu prisosință de-a lungul mileniilor – abordarea studiului vieții fără reguli și cu intenția cuprinderii concomitente a întregii realități este imposibilă, pe de o parte și creatoare de iluzii primejdioase, pe de altă parte. Ca oameni, suntem ființe mărginite și menite să abordăm lumea pe domenii, fiecare cu „marginile“ lor. Asta nu înseamnă că nu trebuie să și visăm, să ne imaginăm lumea drept cosmos sau haos, după preferințe, să construim lumi paralele și infinite sau să încercăm să „prindem“ realitatea în întreaga sa complexitate. Pentru oameni sunt mult mai ademenitoare iluzia decât realitatea, visarea decât starea de veghe, imaginea artistică decât descrierea frustă, limbajul artistic decât cel științific. Câțiva eseiști, poeți, romancieri ori regizori buni ai omenirii au lăsat în opinia publică universală imagini ale lumilor trecute de zeci de ori mai vii decât acelea cuprinse în cele mai bune lucrări ale celor mai mari istorici. Richard al III-lea al lui Shakespeare, Mircea cel Bătrân al lui Eminescu, Nero al lui Sienkiewicz, Filip al IV-lea cel Frumos al lui Maurice Druon sau Decebal al lui Sergiu Nicolaescu sunt mai clari în mințile publicului decât imaginile personalităților respective reînviate de istorici, cu mijloacele lor „plicticoase“ și „exacte“. Numai că trebuie să-i avertizăm pe cititori, pe ascultători și pe privitori că procedăm așa, că părăsim „regulile jocului“ (recte ale domeniului) și că nu mai facem istorie ca cercetare, ci istorie ca visare, ca eseu, ca film, ca propunere, ca provocare, ca iluzie etc. Altminteri îi amăgim pe oameni, îi îndreptăm pe căi eronate și, în final, distrugem domeniul numit istorie, la construirea căruia au lucrat generații întregi de istorici onești, savanți, erudiți, plini de har. Cu alte cuvinte, toate abordările au loc și trebuie să existe în Cetate, dar la modul onest, cu avertizările necesare, cu „instrucțiuni de folosire“.
Oricine poate studia și cunoaște trecutul – pe baza imensei bibliografii care există – dar nu oricine îl poate cerceta. Cercetarea trecutului nu se poate confunda cu pasiunea pentru trecut, cu memorarea datelor din trecut și nici chiar cu studierea trecutului. Cercetarea înseamnă – cum spuneam – „anchetarea“ lumii de odinioară prin mijlocirea surselor, iar sursele nu se lasă cunoscute de la sine, ci doar în urma unor complicate și laborioase specializări. Scopul nu este cunoașterea cât mai exactă a ceea ce ne transmit sursele, ci reconstituirea cât mai exactă a fragmentului de trecut asupra căruia ne-am aplecat. Dar fără studiul dificil al surselor, fără descifrarea acestor surse (cele mai multe „ascunse“ minții nepregătite) trecutul se pierde în neant, iar disciplina numită istorie, în accepțiunea sa de domeniu al cunoașterii omenești, dispare. De aceea, pledoaria mea nu este contra unor abordări, contra unor școli istorice sau numite „istorice“ și nici contra unor persoane și personalități preocupate de trecut, ci este – simplu – o pledoarie pentru istorie și pentru istoric, pentru acea Istorie privită ca formă de cunoaștere a vieții oamenilor în funcție de criteriul adevărului și pentru acel Istoric care este specialist. Cunoscând viața oamenilor trăitori în trecut și după criteriul acesta vetust al adevărului omenesc, vom fi și mai fascinați de mituri, de legende, de vise, de ispitiri, de iluzii și de speranțe – fără de care viața noastră ar fi de neconceput –, dar o vom putea face deplin conștienți de acest lucru.
Dacă istoria a fost cândva „învățătoarea vieții“ și acum nu mai este, atunci societatea noastră este bolnavă. Dacă istoria nu a fost niciodată „învățătoarea vieții“, atunci ne îmbătăm cu iluzii și facem „vorbe de clacă“. Oricum, tendința de abandonare a studiului trecutului arată o profundă criză a conștiinței umanității, care umanitate a trecut – se pare – demult de faza sa de zenit. Ce ne rămâne de făcut, nouă, istoricilor? Să-i convingem pe contemporanii noștri că viața vine din trecut și merge încă spre viitor și că trecutul nu este niciodată mort, ci este viață trăită. A te dezinteresa de viața semenilor înseamnă a ocoli esența umană și a plonja în superficialitate. Iar necunoașterea trecutului se răzbună pe noi clipă de clipă, aruncându-ne în marasm și în incertitudine. În consecință, istoria este o formă de cunoaștere a vieții și ne ajută, de exemplu, ca atunci când trecem pe la Voroneț să-l înțelegem mai bine pe Michelangelo, pe când picta Capela Sixtină și ca atunci când citim sau vedem o piesă de Shakespeare să-l pătrundem pe luminatul boier Ienăchiță Văcărescu, acela care ne-a dat teatrul ca să-l păzim ca pe-un lăcaș de muze … Dar cine mai știe azi ce sunt muzele?