a8
Victor Papilian şi miracolul interbelic
Irina Petraş
Proiect editorial sub egida Universităţii de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu Cluj-Napoca – aceasta alegând să susţină cu generozitate o nouă subliniere a staturii scriitorului, căci înţeleasă în fructuoasă complementaritate cu statura medicului –, dedicat Centenarului Marii Uniri, cele două noi volume din opera lui Victor Papilian (Scrieri. Vol. I: Nuvele. Povestiri. Conferinţe; vol. II: Dramaturgie. Ediţie îngrijită, prefaţă, tabel cronologic şi notă asupra ediţiei de Mircea Popa. Colecţia Mari Scriitori ai Transilvaniei, Editura Şcoala Ardeleană, 2017, 460+518 pagini) au un caracter restitutiv şi aniversar declarat. Neobositul, pasionatul istoric literar Mircea Popa speră să editeze într-un viitor apropiat integrala operei literare a lui Papilian. În acest an, anul Centenarului Unirii, se împlinesc 130 de ani de la naşterea lui Victor Papilian. Un excelent prilej de a readuce în atenţia cititorilor o personalitate de prim rang a culturii române. Cu rădăcini olteneşti şi bănăţene din partea tatălui şi cu unele moldoveneşti din partea mamei, tânărul absolvent de Conservator de Muzică, dar şi de Facultate de Medicină este chemat de Consiliul Dirigent la Cluj pentru a pune umărul la ceea ce se va numi, pe bună dreptate, miracolul interbelic. Până la Unirea din 1918, Clujul fusese oraşul transilvan cel mai puţin accesibil românilor. Acum românii îl transformă „într-un model al democraţiei de tip occidental, legiferând structura lui cosmopolită şi încercând să armonizeze diferenţele, etnice sau de orice altă natură (vezi detalii în cartea lui Petru Poantă, Clujul interbelic. Anatomia unui miracol, 2013). Victor Papilian, om cu impresionantă cultură umanistă, cu valenţe multiple şi active, dornic de a fi parte într-un proiect grandios, se lansează într-un şir intimidant de pionierate şi izbânzi: înfiinţează Institutul de Anatomie Descriptivă şi Topografică şi revista „Clujul medical; scrie un Tratat de anatomie consultat de multe generaţii de medicinişti; e decan al Facultăţii de Medicină clujene şi fondator al Societăţii Române de Antropologie. Scrie şi publică proză şi teatru în revistele vremii, întemeiază un cenaclu literar şi scoate revista „Darul vremii. În 1936, înfiinţează Societatea Scriitorilor Români din Ardeal. Este membru fondator al Filarmonicii din Cluj, director al Operei Române şi al Teatrului Naţional din Cluj; conduce Cercul dramatic al Universităţii clujene mutate la Sibiu (1940–1945) ş.a.m.d. În 1925, îi apare volumul de nuvele Generalul Frangulea, apoi romanul Ne leagă pământul (1926; Premiul Academiei Române). Mai colaborează la „Abecedar, „Familia, „Gândirea, „Gând românesc, „Luceafărul, „Pagini literare, „Ramuri, „Renaşterea, „Revista Fundaţiilor Regale, „Tribuna, „Universul literar, „Viaţa românească etc. Este, pe scurt, omul potrivit la locul potrivit, potenţând cu exuberanţa şi cu multiplele sale competenţe ofensiva românească din epocă.
Revenind la cele două volume de Scrieri, Mircea Popa observă, în consistentul studiu introductiv, că, „în ciuda acestei bogate prezenţe literare în epocă, scriitorul acesta prodigios şi dispus să se înnoiască în permanenţă, a lăsat multe scrieri în manuscris, care, din diverse motive, n-au putut vedea lumina tiparului la timpul respectiv. Şansa bogatei moşteniri literare este de a fi ajuns în posesia istoricului literar clujean, care, în 1988, la o sută de ani de la naşterea scriitorului, într-un volum omagial Victor Papilian, publică o bibliografie a operei literare, iar în 2008, îngrijeşte un număr al Astrei clujene dedicat lui Papilian. E de spus, însă, că opera editată e deja surprinzător de bogată, dacă ne gândim la multiplele proiecte cărora li se dedică medicul-scriitor. Antumele Sufletul lui Faust, 1928; Un optimist incorigibil, 1930; În credinţa celor şapte sfeşnice, I–II, 1933; Cerurile spun, 1934; Nocturnă, 1934; Alt glas, 1936; Fără limită, 1936; Vecinul, 1938; De dincolo de râu, 1938; A trecut…, 1939; Cu steagul înfăşurat. Amintiri de la evacuarea Clujului, 1941; Manechinul lui Igor şi alte povestiri de iubire, 1943; Teatru, 1945; Nuvele olteneşti, 1946, precum şi postumele Ceartă oltenească, 1973; Teatru, 1975; Chinuiţii nemuririi, I–III, 1976–1986; Bogdan infidelul, 1982; Coana Truda, Nuvele bărbiereşti,1988; Lacrima, Amintiri din teatru, 1988; Povestiri fantastice, 1994; Decameronul românesc, 1996 etc. i-au atras o receptare critică de invidiat. Au scris despre cărţile sale Perpessicius, G. Călinescu, O. Papadima, Mircea Zaciu, Ov. Crohmălniceanu, I. Negoiţescu, Mircea Ghiţulescu, dar şi Constantin Cubleşan, Mircea Popa, Titus Bălaşa, editorii săi fideli.
Primul volum cuprinde Nuvele din viaţa mediciniştilor, Nuvele şi povestiri, Conferinţe (Despre elite şi tineret, Viaţă şi sensibilitate, Lecţie inaugurală, Goethe, om de ştiinţă, Umorul american). Foarte bună ideea de a include aici conferinţele. Cititorul are prilejul de a descoperi felul în care ochiul atent al diagnosticianului a slujit prozei, dar şi modul în care „părţile acestei personalităţi debordante se imbrică una cu cealaltă conducând spre o unitate simfonică, armonioasă. Victor Papilian este şi se construieşte pe sine ca reprezentant al românilor din toate provinciile, ca om de cultură în stare să pună accente la fel de puternice şi de valabile în timp pe toate ipostazele sale: profesor, om de ştiinţă, medic, scriitor, intelectual cu o curiozitate peste medie, locuitor activ şi dăruit al Cetăţii şi al Timpului său. Cunoscător al mai multor zone geografice şi al unor medii de mare diversitate socială şi culturală, el îşi exersează capacitatea „de a-şi traduce gândirea sub formă de imagini. Identificarea desenului ascuns în detalii este utilă medicului şi prozatorului deopotrivă. „Iată, le va spune el studenţilor medicinişti, un alt secret al anatomiei topografice şi al medicinii în general: amănuntul. Cine prinde dintr-odată cât mai multe amănunte, acela ştie să vadă mai mult, acela va pune un diagnostic mai bun şi mai repede. Personajele prozelor sale vor fi ele însele „pacienţi urmăriţi cu acelaşi accent pe detaliul semnificativ – de comportament, de atitudine, de costumaţie, de limbaj – pentru a le descoperi suferinţele/slăbiciunile fizice, psihice, morale. „Materialul uman stă mereu în centrul interesului său – observă Mircea Popa, iar „pentru revelarea înţelesurilor profunde ale atitudinilor acestuia el apelează în mod curent la dialog, la portretul sugestiv, descrierea simbolică, parabolă şi proiecţiile în fantastic. Diversitatea abordărilor, perspectivelor, tonalităţilor probează o bună cunoaştere şi frecventare a literaturii române. Se pot face lesne trimiteri la prozele minor-sentimentale pe linia Vlahuţă sau I. Al. Brătescu-Voineşti, dar sunt prezente şi pagini aspre de întunecată sondare a unor psihologii ca la Liviu Rebreanu. Alexandra Ciocârlie (autoarea fişei autorului din DGLR) descrie exact: „capacitatea analitică de fin cunoscător al mişcărilor sufleteşti. Autorul îşi valorifică această înzestrare atât în demontarea, cu o precizie de clinician fascinat însă de ocultism şi de gândirea magică, a mecanismelor alienării conştiinţelor într-o lume ambiguă şi adesea terifiantă, cu indivizi dezvăluindu-şi laturile întunecate şi stranii, cât şi în surprinderea, cu umor, îngăduinţă şi detaşare, a bizareriilor comportamentale observate în comunităţi umane pline de vitalitate. Remarcabil ochiul plastic al prozatorului, care valorează nuanţat cadre naturale cu deschidere spre cele umane: „Răniţii încremeniră la pământ. Caii înnebuniţi o luară la fugă. Se făcuse linişte. Câtăva vreme ecoul armei se repetă din vale în vale, parcă şuguind… şi apoi, pacea cea mare a războiului, pacea dintre două vijelii, se lăsă ca o cupolă de gheaţă şi întuneric peste toate împrejurimile. Chiar şi apa limpede a Râşnoavelor, sunând mereu pe aceleaşi pietre, ca o muzicuţă de copil, se întrupă după câtva vreme în trupul cel mare al tăcerii. Şi în noaptea de cimitir a războiului, doar vocea înfrântă a lui Porumbiţă se tânguia neputincioasă sub obrocul de fier al soartei nepăsătoare
Conferinţa despre Goethe e pentru Victor Papilian un prilej de a divaga pe teme predilecte şi definitorii, căci se decupează în fundal liniile unui discret autoportret: îndrăzneală, cutezanţă, deschidere către toate tainele naturii, echilibru de căutat în segmentele ei aparent disparate: „Omul pe care-l mână demnitatea propriei lui răzvrătiri are datoria să cunoască. Şi pentru a cunoaşte trebuie să apeleze la toate forţele simţirii, voinţei şi imaginaţiei. Aici este misterul lui Goethe. A vrut să cunoască şi în acest scop i-a fost tot atât de necesar, versul şi ritmul ca şi lupa şi ciocanul de pietre.“