a6

Scriitorii şi riscurile meseriei

Laura Poantă

„Toată lumea ştie că artiştii sunt (cam) nebuni.“ Iată un enunţ pe care l-am privit mereu cu îndoială. Medic fiind, dar şi absolventă a Liceului de Artă şi, în plus, trăind într-o casă/lume de scriitori, am avut la îndemână cel puţin încă două perspective. Preocupată de stresul profesional şi de factorii de risc, am aflat că există profesiuni – mecanic de locomotivă, medic – care, pe scurt, sunt stresante fiindcă presupun nu doar pricepere, ci şi o enormă responsabilitate: vieţile celorlalţi. În cazul artiştilor, stresul are alte surse. Creatori de reprezentări ale Lumii care devin ele însele o Lume, o altă lume, aceştia sunt răspunzători de propria lor creaţie, una care le poate conferi aură şi putere demiurgică. Responsabilitatea lor se referă, în cele din urmă şi în cazurile „înalte“, la definirea şi supravieţuirea prin Cultură a umanităţii.

La curent cu tensiunile din breasla scriitorilor, mi-am propus să încerc o abordare a cauzelor aşa numitului stres profesional din perspectivă medicală mai întâi, recurgând apoi la experienţa personală a celor implicaţi. Un viitor chestionar va adăuga substanţă supoziţiilor teoretice, fără a pierde din vedere orgoliul, vanitatea, nevoia accentuată de confirmare şi, deci, nesiguranţa, toate mai vizibile în lumea artiştilor. Conceput în două variante – una cu răspunsuri da sau nu, mai uşor de cuantificat, alta mai degrabă retorică, invitând la dezbatere –, chestionarul speră să-şi dovedească utilitatea.

Stresul profesional în general a fost discutat şi analizat încă din anii ’70, în special în SUA şi ţările nordice, acestea având şi programe de combatere a acestuia şi o preocupare constantă şi consecventă în domeniu. Unul dintre pionierii acestui concept a fost profesorul Robert Karasek, care a imaginat în 1979 un model combinând două variabile: solicitările mentale (psychological demands) şi puterea de decizie (decision latitude) de la locul de muncă. Pe baza acestor două noţiuni, Karasek a propus patru tipuri distincte de ocupaţii – active (active), cu solicitare mare (high strain), pasive (passive), cu solicitare redusă (low-strain).

Indivizii cu meserii „pasive“ au un nivel scăzut de stres, dar şi putere de decizie limitată, ceea ce îi face mai puţin înclinaţi spre învăţare, dezvoltare personală, ei având nivelele cele mai scăzute de motivaţie, pentru că „nu e nevoie să mai gândesc“ – fiind vorba, în general, de meseriile cu un grad mare de automatism. Meseriile „active“ sunt cele cu high demands, dar în acelaşi timp şi high control ceea ce duce la nivele crescute de motivaţie, dorinţă de învăţare şi perfecţionare, dar şi risc mai mic de probleme psihosomatice. Desigur, acest model are lacune, dar a fost şi este încă folosit pentru analizarea gradului de satisfacţie de la locul de muncă, pe baza lui creându-se şi un chestionar complex care poate analiza o serie de probleme şi nemulţumiri ale angajaţilor, inclusiv depresia şi anxietatea.

În cazul medicilor, studiul meu de acum zece ani a permis, pe de o parte, validarea în România a chestionarului lui Karasek, iar, pe de altă parte, a confirmat plasarea medicilor în grupul de tip high strain, cu rezultate similare cu ale altor ţări, dar cu scoruri semnificativ mai mari pentru depresie în corelaţie cu anumite caracteristici ale locului de muncă. Acel studiu a urmărit şi legătura dintre stresul profesional şi riscul cardiovascular, element deloc de neglijat în ţara noastră, inclusiv prin prezenţa unor obiceiuri dăunătoare precum fumatul, acesta folosit adesea ca metodă de coping. În cazul mecanicilor de locomotivă, studiul meu arăta o încadrare în grupul cu cerinţe crescute, dar şi cu recompense pe măsură (nu doar materiale), cu o nevoie constantă de perfecţionare şi achiziţie de noi cunoştinţe, dar şi cu tendinţa la comportamente denumite „la risc“ din punct de vedere cardiovascular (fumat, sedentarism, alimentaţie haotică ce duce la obezitate).

Ar fi interesant de analizat cum au evoluat lucrurile în aceşti zece ani la ambele categorii profesionale, având în vedere dinamica acestora, în general, dar şi, în particular, în condiţiile din ţara noastră, marcată de nesiguranţă. La nivel global, se vorbeşte din ce în ce mai mult despre faptul că cele patru categorii profesionale ale lui Karasek ar putea să se transforme doar în două, dispărând meseriile „pasive“ şi „relaxate“. Există o tendinţă de intensificare şi de tehnologizare a muncii în toate domeniile, ceea ce modifică în mod constant dinamica unui loc de muncă; este cert, însă, că ideea de echilibru/dezechilibru între cerinţe/efort/solicitare şi posibilitatea de a decide/recompense/satisfacţie la locul de muncă rămâne valabilă.

Printre exemplele de profesii date de însuşi Karasek pentru fiecare dintre cele patru modele profesionale se regăsesc puţin spre deloc cele creative (artişti plastici, scriitori), pentru că aici este extrem de greu de făcut o clasificare general valabilă. S-a discutat despre muzicienii din orchestre şi stresul dinaintea unui concert sau despre competitivitatea/gelozia/invidia apărute între membrii acestora. În cazul scriitorilor/artiştilor plastici (profesiile liberale), dificultatea apare şi din ne-suprapunerea creaţiei cu meseria, cea care „ne plăteşte facturile“ şi care nu întotdeauna este cea vocaţională (la noi, nu se poate trăi din scris).

Despre creativitate şi modul în care influenţează ea viaţa celui „afectat“ s-a scris enorm, mergându-se până la a studia în paralel creierul persoanelor creative şi inteligente peste medie, în comparaţie cu cel al personalităţilor de tip schizoid. Explicaţia cea mai simplă şi cel mai des folosită este aceea că scriitorii, de exemplu, sunt deprimaţi pentru că sunt persoane care gândesc mult, iar oamenii care gândesc mult şi sunt hiperanalitici au tendinţa să fie depresivi/trişti. Scriitorii sunt adesea persoane izolate sau introvertite şi cu puternice tendinţe narcisiste, perfecţionişti, ceea ce poate accentua senzaţia de „neînţeles“, de nefericire sau trăirile extreme. Care ar putea să fie, totuşi, baza ştiinţifică a acestor afirmaţii devenite deja locuri comune sau chiar prejudecăţi?

Andreas Fink şi colab. arăta în 2014, în revista Cognitive, Affective, & Behavioral Neuroscience, că cercetările privind legătura dintre creativitate şi unele trăsături ale personalităţii au o veche tradiţie în psihologie. Profilul unui individ creativ are o serie de caracteristici cum ar fi interesul extins pentru multe lucruri/aspecte ale vieţii, atracţia pentru complexitate şi deschiderea spre nou şi învăţare, dar asociate frecvent cu o personalitate ostilă sau impulsivă, numită adesea de psihologi „the dark side of creativity“. Extrem de provocatoare, această teorie a câştigat atât adepţi, cât şi contestatari. Numeroase studii au încercat să explice legătura dintre profilul creativ şi originalitatea unui individ, pe de-o parte, şi funcţiile creierului său, pe de altă parte – studii apropiate neuroştiinţei.

Indivizii creativi pot fi definiţi ca fiinţe capabile să perceapă şi să vadă lucruri care sunt ascunse complet celorlalţi (puterii lor de înţelegere sau de percepţie) (Carson et al, J Pers Soc Psychol, 2003). Creierul persoanelor creative este într-o activare constantă, permiţând unui număr mare de stimuli să pătrundă în conştiinţă. De asemenea, este caracterizat de preferinţa pentru nou, de hiperconectivitate neurologică (capacitatea de a crea conexiuni între stimuli aparent fără legătură între ei, îndepărtaţi). Aceste trăsături au fost considerate „vulnerabilităţi“ de către psihologi şi oameni de ştiinţă, dar ele se asociază cu „factorii de protecţie“ cum ar fi inteligenţa peste medie, o memorie activă foarte bună, flexibilitate cognitivă, ceea ce duce, în final, la o capacitate crescută de a crea idei noi şi originale. (Carson et al, Can J Psychiatry, 2011).

Dincolo de clişee – „toţi scriitorii sunt nebuni“, „trebuie să fii un pic altfel/nebun/ciudat ca să fii un artist adevărat“ –, vom descoperi unele cercetări interesante, legate nu doar de depresia scriitorilor, ci şi de motivul pentru care aceştia au fost cunoscuţi şi pentru viaţa lor tumultoasă şi adesea plină de „victime“ colaterale (cel mai adesea tovarăşii de viaţă, familia, prietenii). Andreas Fink, de pildă, a găsit o corelaţie între abilitatea de a crea idei originale şi incapacitatea de a suprima precuneusul (o anumită zonă din creier, mai puţin studiată până nu de mult) în timp ce persoana gândeşte/este activă mental. Precuneusul este zona creierului cu niveluri crescute de activare în timpul perioadelor de odihnă şi a fost legată de conştiinţa de sine şi de capacitatea de recuperare a memoriei/experienţelor memorate. Este un indicator al tendinţei de a rumina şi de a se raporta la propriile experienţe. Pentru majoritatea oamenilor, această zonă a creierului se activează doar în momentele de odihnă. Pentru scriitori, însă, zona pare să fie activă în mod constant. Ipoteza lui Fink este că cei mai creativi oameni fac mereu asociaţii între lumea exterioară şi experienţele şi amintirile lor personale. În esenţă, fluxul lor de idei este mereu activ, ca şi cum „robinetul“ nu se închide niciodată. Fink a constatat că această incapacitate de a suprima activitatea micuţei regiuni numită precuneuseste evidentă la majoritatea persoanelor cu o creativitate şi inteligenţă peste medie pe care le-a studiat. Poate cel mai interesant este faptul că aceste fluxuri constante de gânduri şi introspecţia permanentă sunt aparent vitale pentru succesul creativ. Preţul acestui mod de funcţionare a creierului fiind, după cum arată studiile de specialitate, predispoziţia la anxietate, dar mai ales la depresie, mergând uneori până la patologie psihiatrică în adevăratul sens al cuvântului (de tipul psihozei maniaco-depresive).

Numeroasele cercetări în domeniu arată că ruminaţia şi depresia sunt corelate strâns între ele şi duc, printre altele, la o inadecvare socială şi o capacitate redusă de rezolvare a unor probleme. Se spune că specia umană este singura capabilă de auto-analiză. Auto-analiza maladaptativă este cea corelată semnificativ cu depresia, anxietatea şi alte anomalii psihopatologice. Ruminaţia este un mod maladaptativ de a răspunde evenimentelor stresante, ea constând în focusarea repetitivă şi pasivă pe simptome şi cauzele acestora, fără să ducă la o rezolvare activă a problemelor (Susan Nolen-Hoeksema et al, Perspect Psychol Sci, 2008). Există şi voci care afirmă că, având în vedere multele studii care au stabilit fără echivoc legătura dintre creativitate şi depresie, s-ar putea ca aceasta din urmă să aibă, în fond, un rol benefic. Andrews&Thomson (Psychol Rev, 2009) văd depresia ca pe un mod de a ne augmenta capacităţile reduse de analiză, uşurând prelucrarea constantă a unor dileme dificile. Dacă depresia nu ar exista, dacă nu am reacţiona la stres şi traume prin ruminaţie fără de sfârşit, ar scădea dramatic capacitatea noastră de a ne rezolva problemele.

Studii mai vechi reluate în ultimii ani ajung la concluzia că tulburările afective pot să determine unele avantaje culturale pentru societate, în ciuda suferinţei şi durerii pe care o provoacă individului (Nancy Andreasen, Dialogues Clin Neurosci, 2008). Kay Redfield Jamison a studiat, în urmă cu mai mulţi ani (Psychiatry, 1989), un grup de scriitori britanici şi a stabilit că numărul celor suferinzi de depresie majoră sau tulburare bipolară era semnificativ mai mare prin comparaţie cu lotul martor. Desigur, toate aceste studii au şi limitări, una importantă fiind numărul relativ mic de indivizi analizaţi. Concluzia că depresia este necesară şi utilă în unele cazuri, contribuind la creşterea sau la stimularea creativităţii, a avut şi are în continuare suporteri. Însă şi aici problema trebuie nuanţată: chiar dacă poeţii, romancierii au nevoie de o expresie emoţională în opera lor şi pot beneficia de depresie sau de alternanţa depresie/manie din tulburarea bipolară, aceasta nu este nicidecum o garanţie pentru succes; pe de altă parte, există mărturii chiar ale celor implicaţi sau afectaţi de suferinţă despre faptul că episodul depresiv este cel care inhibă sau descurajează creaţia, aceasta fiind stimulată în perioadele de „normalitate“, în perioadele de tratament şi de stabilitate (Arnold Ludwig, în tratatul The Price of Greatness: Resolving the Creativity and Madness Controversy, 1995). Cert este că fiecare caz este special şi este greu de stabilit un pattern; de asemenea, este clar că anumite trăsături ale personalităţii şi tendinţa spre depresie/tulburare bipolară sunt evident mai frecvente în rândul minţilor creative fiind: un preţ plătit? un rezultat al hiperideaţiei? un rezultat al neliniştii şi nesiguranţei? (E. Hemingway: „That terrible mood of depression of whether it’s any good or not is what is known as The Artist’s Reward.“)

Există, evident, nivele diferite de creativitate care implică, din nou evident, nivele diferite de anxietate, perfecţionism, dileme etc. Există aşa numita creativitate de zi cu zi, a omului „cu idei“, care are o serie de talente şi îndeplineşte sarcini (fie ca profesiune, fie ca hobby) care implică un anumit nivel de creativitate – fotografie, scris de genul postărilor pe internet etc. Acest tip de creativitate este corelat cu cel mai redus nivel de anxietate; ba, dimpotrivă, induce celui implicat o stare de bine (well being), de relaxare şi de împlinire. Există apoi creativitatea la nivel profesionist şi cea „eminentă“, cel mai puternic corelate cu stresul, perfecţionismul şi nivele diferite de anxietate derivate (Kaufman & Beghetto, Rev Gen Psychology, 2009).

Toate aceste discuţii vor constitui punctul de plecare al viitorului chestionar.