a4

Eminescu în polonă

 

Nicolae Mareş

 

Analizând transpunerea realizată de poetul Włodzimierz Słobodnik a poemului Ce e amorul?, se remarcă – ca şi în cazul altor transpuneri din lirica eminesciană în limba polonă – o bună cunoaştere de către traducător a poeticii romanticilor de pretutindeni. El urmăreşte cu atenţie redarea fidelă a textului, cât şi a melodicităţii strofelor traduse. Rimele încrucişate în cazul transpunerii acestui poem – abab – se simt la fel de bine ca şi în original: lung – durere/ajung-cere.

În polonă: końca- tysiąca/ dna- głodna.

Ce e amorul? E un lung./Prilej pentru durere,/Căci mii de lacrimi nu-i ajung/Şi tot mai multe cere.

 

Miłość to pasmo mąk bez końca/I choćbyś już wycierpiał do dna,/Mało jej twoich łez tysiąca,/Ona wciąż nowych łez twych głodna.

O retranspunere în româneşte a strofei de mai sus ar însemna: Un şir de dureri făr’ de sfârşit/Şi chiar de le-ai îndurat până la capăt,/Miile-ţi de lacrimi nu-s de-ajuns,/Flămânde acestea cer alte lacrimi.

Fostul traducător în polonă al Anei Karenina, cunoaşte bine zicerea lui Lev Tolstoi, cel care s-a născut cu treizeci de ani înaintea lui Eminescu şi a murit cu aproape douăzeci mai târziu, că omul: „Trebuie să aibă în minte mereu trei cerinţe ale binelui: înfrânarea, adevărul şi iubirea“.

Da! Iubirea! Cea care şi-a găsit de-a lungul secolelor un noian de definiţii. Ce trăire, ce binefacere indescriptibilă are această manifestare necunoscută până la capăt; ce categorie cu valenţe istorice şi ce cuvânt atotcuprinzător este această noţiune despre care apostolul Pavel însuşi s-a pronunţat în Imnul dragostei spunând: „Dacă dragoste nu am, nimic nu am“.

Din antichitate, aşadar, fiecare popor, fiecare ţară, fiecare mare creator a dat definiţii noi dragostei. De la Francesco Petrarca la William Shakespeare, de la Robert Burns, Adam Mickiewicz, William Butler la Pablo Neruda şi alţii, cele mai luminate minţi au exprimat gânduri neaşteptate şi judecăţi  profunde pe tema dragostei, încât iubirea a devenit rugăciune, crez, faptă şi aspiraţie, inclusiv în zilele noastre, după cum vom remarca.

În lirica eminesciană sentimentul iubirii este descris în termeni dintre cei mai trişti, poetul folosind mai multe antiteze. Chiar în prima strofă a poemului la care ne referim este dată definiţia iubirii. Enunţ simplu, fără gen specific:„un lung prilej pentru dureri“ şi căruia nu-i ajung „mii de lacrimi“. În acelaşi timp, iubirea este personificată printr-o fiinţă. În strofa a doua, dragostea este un blestem, ce viaţa întreagă nu-l „poţi uita“.

Dragostea se întruchipează prin cele mai neaşteptate trăiri, unele magice,  care nu pot fi nici ele uitate, după cum menţionam, o viaţă întreagă. Este o boală incurabilă de care doar moartea te poate scăpa; este ca un blestem. “De-un semn din treacăt de la ea/El sufletul ţi-l leagă“. Obsesia sentimentului de iubire devine un lucru de care nu poţi scăpa, în afara momentului când eşti cu persoana iubită. Multiple semne te-ajută să o recunoşti: într-un „pas făcut alene“, într-o „dulce strângere de mână“, în „un tremurat de gene“. Sunt exteriorizări de care îndrăgostiţii sunt urmăriţi săptămâni întregi. Amintirile metaforizate prin cuvântul „luminatori“ capătă proporţii cosmice, ajungând a fi comparate cu soarele şi luna, cu aştrii zilei şi ai nopţii.

La Eminescu dragostea este o parte a vieţii, o jertfă cerută de destin, un blestem de care omul este cuprins „asemenea lianelor din apă“.

Să vedem cum este surprinsă iubirea în lirica poloneză. La Mickiewicz, cel mai de seamă romantic polonez, iubirea este dominată, în primul rând, de „incertitudine“, aşa cum îşi intitulează poetul unul din poemele sale: Nepewność – Nesiguranţă.

Văzându-te, nu sufăr, nu plâng,/Nu-mi pierd mintea, nu fug;/Dacă prea mult timp nu te zăresc/Să te văd, iubito-mi doresc;/Întrebarea se naşte ca la tot omul:/Aceasta-i prietenia? Acesta-i amorul?

Şi în fiecare ipostază în care iubita se află, eul poetic are pe buze întrebări de genul: Unde-i prietenia? Unde-i iubirea? În continuare, întrebarea devine existenţială – Dacă ea există? Dacă-i primordială? Poate fi întruchipată în linişte? Dacă-i sănătate? Şi la fiecare ivire inima-mi mai tare bate: E prietenie? E iubire?

În sonetul Dragoste, semnat de neoromanticul Adam Asnyk, poem intrat printre textele preferate ale interpreţilor de muzică uşoară contemporană (Czesław Niemen), se spune:

Inimă! Inimă! Prea puţin, zici prea puţin?

Doar de-o inimă-i nevoie pe pământ!

Şi cel mai liniştit dintre liniştiţi devin,

Iar dragostea, dragostea toată în mine o simt.

Jednego serca! Tak mało, tak mało,

Jednego serca trzeba mi na ziemi!

Co by przy moim miłością zadrżało,

A byłbym cichym pomiędzy cichemi.

 

Iar mai departe, eul poetic devine sfânt printre sfinţi: Doarme dulce îngeri visând,/ Dorindu-şi ca în înaltul cerului să-l poarte./ De-o inimă are nevoie omul./ Iar asta în mod sigur nu-i prea mult./

Mesajul poemului devine astfel cât se poate de tonic.

Pentru confratele său, Kazimierz Przerwa-Tetmajer, a m o r u l este o întruchipare existenţială (este izvor al vieţii/existenţei – źródło mojego istnienia), sau este o harpă din flăcări născută.

Mult mai complexă, ba chiar necesară devine iubirea în lirica din poemele sacerdotului Karol Wojtyla, ale autorului Tripticului Roman, Ioan Paul al II-lea, în scrierile căruia iubirea capătă dimensiuni neaşteptate.

Autorul Cântului despre Domnul ascuns, nu se luptă aşadar cu Dumnezeu ca unii din predecesorii săi romantici (sau chiar ca Arghezi la noi), ci se postează pios şi cu smerenie mai mult în rolul de descoperitor al omeniei divine şi al privirii creatoare dumnezeieşti asupra a tot ce înseamnă operă divină.

Într-o privire copilărească,

în blânda Hostie concentrată,

m-am întâlnit cu Părintele Ceresc,

Cel care privea cu-o dragoste nestrămutată

(Karol Wojtyla, Poeme /O, creatoare privire/, traducere de Nicolae Mareş, Bucureşti: Ed. „Diacon Coresi“,1992, p. 36)

Încântarea Poetului-Filosof este exprimată direct prin iubire. Ea se întruchipează într-un pârâu ce poate malul să răpună, înainte de-a pătrunde cu tot dorul său în nesfârşitul ocean. Pentru Karol Wojtyła, care s-a autodefinit: câmpie deschisă brăzdată de-un pârâu liniştit, făr’ de talaz care se zbate pe-al curcubeului arc, iubirea-i forţa omniprezentă din univers, capabilă să îi explice totul, să îi dezlege totul. El, ca individ, fiind doar frunza care nu se înspăimântă de nimic, ştiind că totul e trecător, este efemer. De aici concluzia indubitabilă: iubirea şi credinţa pot fi pentru om şi pentru Poet elemente stenice, demne de preamărire.

Ca gânditor, Karol Wojtyła pleacă de la concepţia scolastică a iubirii binevoitoare trecând şi spre cea concupiscentă, iubire care acceptă apropierea individului de individ, ştiut fiind că aceasta se manifestă în convieţuirea armonioasă dintre persoane; la nivelul respectiv se întâlneşte acel atât de dorit şi aşteptat bine şi frumos moral, care asigură resorturi noi vieţii, ca în situaţia cuplurilor din piesa: În faţa magazinului bijutierului.

În enciclica din 1998, Fides et ratio, Papa Ioan Paul al II-lea vede în iubirea intelectuală şi un veritabil mijloc de cunoaştere, acel „al treilea gen“ pe care îl intuia Spinoza, cunoscut fiind, potrivit Pontifului, că „profunzimea înţelepciunii revelate rupe cercul schemelor noastre obişnuite de gândire, care nu sunt deloc în stare să o exprime într-o manieră adecvată“. Numai înţelepciunea crucii este cea care „depăşeşte orice limită culturală care s-ar voi să i se impună şi obligă la deschidere spre universalitatea adevărului căreia i se face purtătoare“ afirmă solemn Papa Ioan Paul al II-lea.

Prin concepţia exprimată de creatorul Pontif, iubirea se situează la polul opus gândirii materialiste. Sacerdotul-Poet este un adversar indubitabil al preceptelor nietzscheene sau schopenhaueriene, care apreciau iubirea sau dragostea drept „o capcană întinsă individului pentru perpetuarea speciei“ (Nicolae Mareş, Sfântul Ioan Paul cel Mare, Opera Omnia, TipoMoldova, Iaşi, 2015).

Sper ca în acest context mai larg, universal şi polonez, să îl înţelegem şi mai bine pe poetul român nepereche, Mihai Eminescu.

Traducător din mulţi poeţi şi scriitori universali, inclusiv din Tolstoi, Slobodnik se dovedeşte în transpunerea din Eminescu un poet cu o vastă cultură şi cu har.

Fragment din cartea în curs de apariţie la ePublishers, Bucureşti

Nicolae Mareş, Eminescu – Universal. Receptarea
personalităţii şi a creaţiei poetice în limba polonă. 
Studiu şi antologie lirică bilingvă