a21

Marc Romera

Marc Romera (Barcelona, 1966) este poet (peste 10 cărţi publicate) şi prozator (4 romane). Este cofondator (2004) al Editurii LaBreu, publicând mai ales poezie catalană sau poezie străină tradusă pentru prima dată în catalană. Lucrează că profesor de literatură într-un liceu din Badalona. A fost distins cu cele mai importante premii literare catalane. (X.M.P.)

Xavier Montoliu Pauli: Cum ar descrie poetul Marc Romera „esenţa Marc Romera“? Cum se traduce această artă poetică atunci când poetul devine profesor, cazul tău?

Marc Romera: Existenţa acestei esenţe ar putea fi strâns legată de zilele de „odihnă“ (mai ales de vară) cu mari doze de lene creatoare, lectură şi senzualitate. Hedonism pur. Ca profesor, este dificil să proiectezi lenea ca vehicul  de cunoaştere şi dezvoltare, de aceea mă limitez la a ridica vălul de pe ochii elevilor, ca să dobândească un nou mod de a vedea lucrurile, de a privi lumea. Încerc să le transmit inconfort şi scepticism, dar şi, graţie provocării, să-şi profileze propriul univers estetic, ca să fie liberi să se apropie de ceea ce mediul lor dispreţuieşte din neîncredere sau ignoranţă.

X.M.P.: Zăpadă neagră (2016) este ultima ta carte, publicată în colecţia Alabatre (Bătaie de aripi) (nr. 69). Poeme îmbibate de agonie, moarte, absenţă, cu un final plin de tensiune. Un dublu omagiu pentru doi dascăli, călăuzitori, ai tăi, cel biologic şi cel literar, cărora le dedici cartea.

M.R.: Călăuzirea oferită de tată se apropie şi se amestecă cu aceea a poetului Francesc Garriga, celălalt dascăl al meu. Îmi amintesc seri cu cei doi vorbind mai ales despre artă (tata picta), eu fiind spectator mut. Întâmplarea a făcut ca morţile lor să fie foarte apropiate şi Zăpadă neagră a fost un mijloc de a suporta golul abisal pe care l-am simţit, o dovadă în plus că poezia este singurul mijloc care-ţi permite să exprimi inexprimabilul.

X.M.P.: Cartea a apărut la editura LaBreu, întemeiată de tine şi de Ester Andorrà acum zece ani. Cum ai caracteriza „aventura“ de a publica poezie catalană şi poezie tradusă în catalană şi de a vă situa între editurile consolidate şi specializate în poezie?

M.R.: Publicarea de poezie nu are în sine niciun merit. Ştii că n-o să câştigi bani. În cazul nostru, a face ceva „de amorul artei“ este literal. Dar de la bun început am intenţionat să aplicăm un criteriu de calitate, căutând voci care să fie realmente distincte şi care să aibă ceva de spus, chiar dacă acest ceva este, pur şi simplu, modul de a spune. Această exigenţă şi încrederea autorilor în noi au sfârşit prin a configura un catalog decent şi, presupun, asta consolidează.

X.M.P.: Aţi publicat autori tineri, pe cale de afirmare şi „monştri sacri“ ca Francesc Garriga sau Màrius Sampere. Care e spiritul şi „fauna“ colecţiei Alabatre?

M.R.: Unii ne pun eticheta de descoperitori de tinere voci, şi este adevărat, dar asta nu este nici scop în sine, nici linie editorială. Ne alegem autorii fiindcă aduc ceva în poezie şi acest lucru este, practic întotdeauna, vocea, modul de a spune. Pornind de aici, pot fi tineri sau „monştri sacri“ (sunt monştri sacri pe care nu-i vom publica niciodată), pot fi oameni cu o traiectorie importantă sau cu un drum discret în spate, după cum am publicat şi cele mai diverse genuri de poezie. Când poezia se impune, vârsta, genul şi condiţia poetului ne sunt indiferente.

X.M.P.: Aţi pariat şi pe publicarea operei complete a lui Paul Celan, (până acum au apărut volumele Din prag în prag, 2012 şi Cristalul răsuflării, 2015) în traducerea poetului şi celanistului Arnau Pons. Un succes receptarea lui Celan în catalană, nu?

M.R.: Paul Celan este unul dintre vârfurile indiscutabile ale poeziei universale. Dacă un poet citeşte Celan pentru prima oară şi lumea creaţiei lui nu este zguduită, înseamnă că nu a înţeles nimic (nu mă refer la înţelegerea lui Celan, care implică un important grad de dificultate, pe care ediţiile comentate ale lui Arnau Pons ne ajută să le depăşim). Celan trebuia, în mod necesar, să fie bine primit în catalană. Literatura noastră este, în esenţă, puternică în poezie şi, ca atare, solul este pregătit. Mai mult, mulţi oameni au înţeles că această ediţie a lui Celan este cea mai interesantă la nivel mondial, inclusiv mai mult decât cele originale, şi asta fiindcă Arnau Pons este o autoritate aparte, nu doar prin cunoaşterea profundă a operei celaniene, ci şi ca traducător şi teoretician al traducerii poetice.

X.M.P.: Te-ai remarcat ca un cititor asiduu de poezie românească. În 2016, ai scris postfaţa la volumul Assedegats. Dos poetes transsilvans (Însetaţi. Doi poeţi transilvăneni): Ioan Es. Pop şi Ion Mureşan; trasai acolo o cartografie a durerii poetice din perspectiva poeţilor români pe care i-ai cunoscut din traduceri. Durerea poetică românească ţi se pare asemănătoare durerii noastre?

M.R.: Din cât am citit (lăsând deoparte ironia lui Sorescu), mi se pare o durere diferită. Acolo, senzaţia de înşelăciune – privind spre trecut – şi cea de decepţie – privind spre prezent – este mult mai traumatică. Este, mi se pare, exprimarea celor care au crescut, sau i-au trăit sfârşitul, într-un regim care rănea totul sub o umbră acidă şi surdă. Atât în poezia intens politizată a lui Aurel Pantea, cât şi în forţa vitală a Martei Petreu, care se autoafirmă între religie şi erotism în faţa unei puteri care se vrea absolute, stigmatul acestuia este limpede la suprafaţa fiecărei imagini, a fiecărei analogii, cum se întâmplă şi la Ileana Mălăncioiu, a cărei cruzime expresivă pare născută din neputinţa de a putea vorbi dinspre  ţara umbrelor în care s-a născut imposibilitatea de a vorbi. Această rană este schimbătoare, dar permanentă. Mai tineri, Ion Cristofor şi Letiţia Ilea sau Svetlana Cârstean li se alătură în exhibarea acestei răni care ia forma paradoxului aplicat explicaţiei, sau unei posibile explicaţii, a condiţiei umane, ca vestigiu al naufragiului. Cu siguranţă, există exprimări care ies din acest diagnostic al durerii verbalizate, dar este semnificativ faptul că este vorba de voci care traversează trei sau patru generaţii de poeţi şi, întâmplător, în pofida singularităţii  identificatoare a fiecăreia dintre ele, există o trăsătură comună care le situează în vestigiile naufragiului care este România lui Ceauşescu şi România de după. Din Letiţia Ilea am putut citi un întreg volum. Capacitatea ei de a traduce in imagini, în simboluri, absurdul unei lumi care umileşte demnitatea poetului, modul subtil şi trist de a ironiza acest lucru, capacitatea de a se exprima dintr-un adânc profund  şi întunecat iradiind o lumină care răneşte, indică o voce impresionantă, care ne ajută mult să privim dinspre vertijul sublimului şi al inconfortului ce ne face critici cu lumea în care trăim. Ea aparţine unei generaţii care a ajuns la maturitate odată cu căderea regimului, având în spate deziluzia şi în faţă decepţia. Nu e de mirare că alcoolul este un element foarte prezent în unele opere (şi la unii poeţi), căci există o necesitate vitală de a şterge o realitate îngrozitoare.

X.M.P.: Ai scris şi roman (Relaţii virtuoase, 2014) şi proză scurtă (Intimitate, 2008). Trece impulsul creator în mod necesar prin cel erotic?

M.R.: Impulsul creator este erotic. Experienţa erotică presupune, când este liberă şi necomplexată, o căutare care să lărgească câmpul de luptă şi posibilităţile. În cazul Relaţiilor virtuoase dorinţa de experiment în limbaj este esenţială, căci căutam o nouă formă de a aborda naraţiunea erotică, spre a combate anumite ticuri pe care literatura noastră le târăşte după sine în acest gen,  mai ales uzul constant al umorului frivol (asociat cu abuzul de sinonime şi metafore nefericite). Intenţia mea era de a face compatibile sexul explicit şi o ambiţioasă exigenţă în uzul limbii, ca limba însăşi, dincolo de ce spune, să transmită senzualitate prin intermediul unei eufonii indisociabile de voluptatea proprie naraţiunii.

(Interviu realizat
de Xavier Montoliu Pauli)