a11

Jurnalul lui Isac Mocanu.

Prizonier de război în Franţa (1918-1919)

Ştefăniţă Regman

Ca atâţia tineri ardeleni, şi românul Isac Mocanu s-a înrolat în armata austro-ungară, înainte chiar de a împlini vârsta de 18 ani (s-a născut la Cojocna pe data de 14 noiembrie 1899). Terminase ultima clasă de liceu, dar nu mai apucase să-şi ia „matura“, bacalaureatul acelor vremuri. Plecând la o şcoală de aspiranţi din împrejurimile oraşului Praga, îşi părăseşte mama, o ţărancă văduvă, al cărei singur sprijin efectiv ar fi fost, rudele şi prietenii de gimnaziu. Din aceste luni petrecute în Boemia, în toamna anului 1917 şi în iarna următoare, datează primele însemnări pe care ni le-a lăsat. Dincolo de faptul că documentează despre greutăţile cu care se confruntă şi despre o dorinţă arzătoare de pace, ele interesează şi prin ochiul proaspăt cu care sunt descrise rosturile unei alte civilizaţii pe care, admirativ, tânărul le descoperă. După ce cade la examenul final („Eu am buctat – notează el la 4 ianuarie 1918. Ori a avut cineva protecţie mare, adecă aduce unsoare, tăbac la căpitan şi ofiţeri, ori învaţă foarte mult. Eu nu am avut nimic şi nici nu mă mir că am buctat, că pe mine nici nu m-o întrebat căpitanul deloc. Nemţeşte nu am ştiut, matura nu o am avut, apoi sunt şi Român.“), e afectat cu gradul de aspirant caporal la o companie de infanterie care, în luna februarie, e trimisă în Italia, în Tirolul de Sud. Două lucruri îi ocupă spiritul acolo: să nu fie trimis în „linia de foc“ şi să primească un concediu pentru a-i revedea pe cei de-acasă.

Am schiţat conţinutul primei părţi a jurnalului lui Isac Mocanu. Ea se găseşte într-un caiet din care lipsesc primele şi ultimele file. Autorul a fost bunicul meu dinspre mamă, un om pe care l-am întâlnit destul de rar şi pe care l-am cunoscut de fapt puţin, deoarece căsnicia lui cu bunica, Cornelia Prodan, profesoară de istorie la Liceul „Principesa Ileana“ din Turda, s-a destrămat destul de repede, la scurtă vreme după naşterea, în 1928, a mamei mele. În urma morţii lui, care a survenit în 1982, cea de-a doua soţie a încredinţat familiei mele întregul dosar cu însemnările bunicului din perioada Primului Război. Pe lângă caietul deja menţionat, el conţine două carnete de buzunar completate mărunt, cu creionul, până la refuz, aş zice, precum şi zeci şi zeci de foi sau bucăţele de hârtie pe care tânărul militar a ţinut să-şi noteze aproape zilnic întâmplările mai importante prin care trecea şi reflecţiile sale asupra evenimentelor istorice din acea perioadă. Era, totodată, locul unde putea să-şi verse multele ofuri.

Cea mai mare şi mai consistentă parte a acestor mărturii acoperă cele peste nouă luni pe care le-a petrecut ca prizonier în Franţa. Dintre acestea, fac publice mai jos o seamă de însemnări datând din primele luni de captivitate. Faptul că Isac Mocanu a fost prins pe frontul francez şi nu pe cel italian necesită unele explicaţii. La solicitarea înaltului comandament german, după apariţia energică pe frontul francez a trupelor americane, a 35-a Divizie chezaro-crăiască de infanterie din Cluj, din care făcea parte şi Mocanu, fusese transferată din Italia, în vara anului 1918, pe o câmpie la sud-vest de Verdun. Era integrată în a 5-a Armată germană. La prima mare ofensivă a americanilor şi a francezilor de pe Meuse, care a avut loc pe 12 septembrie, divizia clujeană a fost încercuită şi, după cum ni se spune, „destrămată“, bunicul numărându-se astfel printre primii austro-ungari capturaţi de inamic. Toate aceste momente dramatice sunt descrise în detaliu la doar câteva zile după ce au avut loc. Cu relatarea lor începe o nouă parte a jurnalului. Stilul lui Mocanu e, în general, simplu şi poartă deseori marca oralităţii. O savoare suplimentară îi e conferită textului de abundenţa de ardelenisme: acestea au fost păstrate, pe cât posibil, intervenţiile limitându-se la capitolul ortografie şi gramatică. Selecţia de faţă ne permite să-l însoţim pe Isac Mocanu în diversele lagăre în care a fost închis sau unde a fost trimis la muncă şi să ne facem astfel o imagine suficient de clară despre condiţiile mizere de trai şi de lucru (reiese că prizonierii români din Franţa au supravieţuit totuşi), dar şi despre un alt tip de suferinţe. Pe Mocanu îl dor incomprehensiunea „fraţilor“ francezi şi umilinţele la care e supus de aceştia, dar îi produc reacţii puternice şi disensiunile, în lagăr, dintre români şi cei de alte etnii.

După încheierea Armistiţiului, un motiv frecvent de lamentaţie e constatarea că personalităţile de la Paris, grupate în Comitetul Naţional al Unităţii Românilor, nu se interesează de soarta prizonierilor români. În dosar, s-a păstrat o lungă scrisoare (pe care bănuiesc că i-a fost interzis s-o expedieze) adresată de Isac Mocanu, în disperare de cauză, lui Octavian Goga pe adresa ziarului Le Matin. Tânărul ar dori acum să se înscrie în armata română, dar iniţiativa comportă riscuri. Mai încolo, nu înţelege de ce prizonierii de alte etnii din fosta armată chezaro-crăiască sunt, rând pe rând, trimişi acasă, în timp ce românii nu. Într-adevăr, ardelenii au aşteptat în mod inexplicabil luni de zile să fie trimişi în noua patrie, pe care erau nerăbdători s-o poată şi ei construi. N-o vor vedea decât la finele lunii iunie 1919, la peste o jumătate de an de la depunerea armelor de către Austro-Ungaria.

Ceea ce Isac Mocanu găseşte acasă îi produce însă o mare deziluzie. „Oamenii cari nu ştiu nimic au ajuns la cârmuire“, „acum chiar putem zice că e stricată lumea grozav“, notează el. Simte că face parte, în fond, dintr-o generaţie pierdută: „erumpe din mine şi mai tare durerea, simţul că sunt pustiu“. Poate din cauza lipsei unui rost, dar şi a experienţelor trăite în război, ca student la Ştiinţe al Universităţii din Cluj, va îmbrăţişa, la începutul anilor ’20, naţionalismul frenetic ambiant, rămânând în fond un fervent naţionalist întreaga viaţă. Studiile şi le va termina la Iaşi şi va fi numit profesor de fizico-chimice şi matematici mai întâi la Liceul Regele Ferdinand din Turda, apoi, după luarea examenului de capacitate (1930), la Liceul de Băieţi din Gherla. În urma cedării Ardealului de Nord, se va muta, în 1940, la Bucureşti, unde va profesa mai întâi la Liceul din Găeşti (unde e coleg cu Şerban Cioculescu), apoi, până la pensionare, la Liceul 11, azi „Tudor Vladimirescu“, din Capitală.