a20

Anarhie şi creştinism

Introducere

Jacques Ellul

Problema pe care o punem aici e cu atât mai dificilă, cu cât certitudinile în legătură cu acest subiect sunt de mult timp fixate, de ambele părţi, şi niciodată supuse vreunei interogaţii cât de mici. Se înţelege de la sine că anarhiştii sunt ostili oricărei religii (iar creştinismul e, bineînţeles, clasat în această categorie), cum nu e mai puţin evident că şi creştinii cei pioşi au oroare de anarhie, sursă de dezordine şi de negare a autorităţilor deja instituite. Tocmai aceste certitudini simple şi nedezbătute pretind să le repun aici în discuţie. Dar poate că nu e inutil să spun „de unde vorbesc“, cum cereau studenţii în 1968! Sunt creştin, nu din născare şi nici din familie, ci prin convertire. Când eram tânăr aveam oroare de mişcările fasciste. În 10 februarie 1934, manifestam împotriva Crucii de foc; pe plan intelectual, eram puternic influenţat de Marx şi nu neg că această influenţă se datora nu atât valorii intelectuale a operei sale, cât împrejurărilor personale, familiale (tatăl meu devenise şomer după criza din 1929, şi amintiţi-vă ce însemna să fii şomer în 1930!) şi individuale; ca student participasem la mai multe ciocniri cu poliţia (de exemplu, cu ocazia grevei Jèze) şi încetul cu încetul căpătasem o adevărată aversiune nu atât de „sistemul capitalist“, cât, pur şi simplu, de stat; expresia lui Nietzsche calificând statul drept „cel mai rece dintre monştrii frigului“ mi se părea fundamentală. Pe de altă parte, chiar dacă analizele lui Marx îmi erau aproape (şi previziunea lui cu privire la o societate din care statul va fi dispărut!), contactele mele cu comuniştii nu fuseseră deloc bune (mă considerau un intelectual mic burghez pentru că nu aveam un respect total faţă de lozincile Moscovei, iar eu îi consideram drept nuli pentru că păreau să nu cunoască prea bine gândirea lui Marx. Citiseră Manifestul din ’48 şi asta-i tot!). Am rupt-o de tot cu ei în momentul procesului de la Moscova: nu în favoarea lui Trotski (marinarii din Cronstadt şi guvernul lui Makhno mi se păreau cu adevărat revoluţionari şi nu puteam să iert că au fost nimiciţi), ci pentru că nu puteam să cred că marii tovarăşi de luptă ai lui Lenin fuseseră nişte trădători, nişte contra-revoluţionari etc. Condamnarea lor mi s-a părut a fi o manifestare în plus a Monstrului rece. De altfel, nu mi-a fost greu să-mi dau seama că se trecuse de la o dictatură a proletariatului la o dictatură asupra proletariatului (pot să garantez că în 1935-1936 oricine voia să deschidă bine ochii putea să vadă ceea ce fu denunţat douăzeci de ani mai târziu…), că nu mai rămânea nimic dintr-una din tezele fundamentale: internaţionalismul şi pacifismul. Ceea ce, pentru mine, ar fi trebuit să devină un antinaţionalism. De altfel, admiraţia mea pentru Marx se mai domolise din următoarea cauză: în aceeaşi perioadă când îl citeam pe el, îl citeam şi pe Proudhon care mă impresionase mai puţin, deşi ţineam mult la el, aşa că mi se părea scandaloasă atitudinea lui Marx în disputa lui cu Proudhon. În sfârşit, ceea ce până la urmă m-a făcut să-i detest pe comunişti a fost atitudinea lor în timpul războiului din Spania şi oribila asasinare a anarhiştilor din Barcelona. O grămadă de lucruri (inclusiv câteva contacte pe care le avusesem cu anarhişti spanioli în acea vreme) mă apropiau de anarhişti…, dar exista un obstacol de nedepăşit: eram creştin. Acest obstacol mi-a stat în cale toată viaţa. De exemplu, în 1964, mă simţeam atras de o mişcare foarte aproape de anarhism: situaţioniştii. Am avut contacte foarte amicale cu Guy Debord, iar într-o zi i-am pus clar întrebarea: „Oare n-aş putea adera la mişcarea voastră şi să lucrez cu voi?“ Mi-a spus că va discuta despre asta cu tovarăşii săi. Iar răspunsul a fost foarte franc: eram creştin şi nu puteam adera la mişcarea lor. Iar eu, nici eu nu puteam să mă lepăd de credinţa mea. De altfel, să le „împac“ pe cele două nu era evident nici pentru mine. A fi creştin şi „socialist“ se mai putea concepe, exista încă din 1900 o mişcare a „creştinismului social“ care până în 1940 împăca un socialism moderat cu învăţătura morală din Biblie. Dar, bineînţeles, nu se putea merge dincolo de asta, se pare că, de ambele părţi, ar fi fost o incompatibilitate absolută. Atunci am întreprins un lung marş spiritual şi intelectual, nu pentru concilierea celor două tabere, ci pentru a-mi da seama dacă până la urmă nu aveam să devin schizofren! Şi s-a întâmplat că, în mod bizar, cu cât studiam mai mult, cu atât pricepeam mai profund mesajul biblic (biblic pe de-a întregul, nu numai „blânda“ Evanghelie a lui Iisus!), cu cât găseam mai greu de acceptat supunerea servilă în faţa statului, cu atât observam în Biblie orientări către un anumit anarhism. Bineînţeles, această atitudine era a mea personală, mă îndepărtam de teologia care mă formase, aceea a lui Karl Barth (care continua să susţină validitatea autorităţilor politice…), în aceşti ultimi ani, am văzut ivindu-se alte studii mergând în acelaşi sens şi, ceea ce e şi mai ciudat, mai ales în Statele Unite: Bookchin care recunoaşte originea creştină a gândirii anarhiste şi, mai ales, în anul acesta 1987, Vernard Eller, Christianity and Anarchism… De altfel, cred că nu trebuie să uităm un predecesor: H. Barbusse care nu era chiar anarhist (de altfel, aş vrea să subliniez aici că eu socotesc anarhismul ca fiind forma completă şi cea mai serioasă a socialismului…) Aşa că am ajuns încet şi singur, şi nicidecum printr-o iluminare bruscă, la poziţia pe care o am în momentul de faţă.

*

Dar mai e şi un alt punct de lămurit înainte de-a intra cu adevărat în subiect. Care poate fi scopul meu scriind aceste pagini? Cred că e foarte important să explic cum trebuie proiectul pentru a evita orice neînţelegere! În primul rând, aş vrea să fie clar că nu am nicidecum intenţia de a-mi face prozeliţi! Nu încerc câtuşi de puţin să „convertesc“ anarhişti la credinţa creştină. Nu e aici o simplă chestiune de onestitate, căci atitudinea mea e de asemenea întemeiată biblic. Timp de secole s-a predicat în biserici: „Avem de ales între damnaţiune şi convertire.“ Şi, cel mai adesea cu buna credinţă, preoţi şi misionari zeloşi ţineau cu orice preţ să convertească pentru „a salva un suflet“. Or, mi se pare că aici e o neînţelegere. Desigur, există în Biblie fraze precum: „Dacă ai credinţă, vei fi mântuit“, numai că, iar aici suntem de acord cu un punct de vedere fundamental pe care mereu îl uităm, nu trebuie niciodată să scoţi o frază biblică din contextul ei, din raţionamentul în care se află incorporată. De fapt, cu un cuvânt, cred că Biblia anunţă mântuirea universală pe care Dumnezeu o acordă ca pe o graţiere tuturor oamenilor. Dar atunci convertirea şi credinţa? E cu totul altceva! Asta priveşte destul de puţin mântuirea (în ciuda obişnuinţei!), e vorba de acceptarea unei responsabilităţi, adică din momentul convertirii ne angajăm într-un anumit stil de viaţă şi, totodată, acceptăm anumite îndatoriri pe care Dumnezeu ni le cere. Aşa că aderarea la credinţa creştină nu e câtuşi de puţin un privilegiu pe care îl ai faţă de ceilalţi, ci o povară, o responsabilitate, o muncă în plus. Deci, nu e uşor să faci prozeliţi.

Pe de altă parte, nu încerc câtuşi de puţin să le spun creştinilor că trebuie să devină anarhişti! Numai că printre opţiunile „politice“, dacă ţin cu tot dinadinsul să se angajeze în politică, nu trebuie să înlăture dinainte anarhismul, ci dimpotrivă, după părerea mea, acesta reprezintă concepţia cea mai apropiată, în acest domeniu, de gândirea biblică. Bineînţeles, ştiu foarte bine că am puţine şanse să fiu ascultat, căci nu depăşeşti în numai câţiva ani prejudecăţi seculare adânc înrădăcinate. De altfel, aş spune de asemenea că nu vreau să considere creştinii această luare de poziţie ca un fel de „datorie“, pentru că (iată că din nou mă împotrivesc atâtor secole!) credinţa creştină nu te introduce într-un univers de obligaţii şi datorii, ci dimpotrivă, într-o viaţă liberă. Nu eu o spun, ci de atâtea ori însuşi apostolul Pavel (Corintieni etc.)(1). În sfârşit, o a treia remarcă: eu nu caut nicidecum să împac cu orice preţ două forme de gândire, de acţiune, două atitudini în faţa vieţii la care ţin. E într-adevăr o supărătoare manie la creştini, de când creştinismul nu mai e dominant în societate, să se agaţe de o anume ideologie abandonând, din comunism, ceea ce îi stânjeneşte. Astfel, când mulţi creştini s-au îndreptat către comunismul stalinist, după 1945, ei puneau accentul pe ceea ce în creştinism avea legătură cu săracii, justiţia (socială) şi străduinţa de-a schimba societatea, lăsând deoparte ceea ce putea fi jenant, proclamarea supremaţiei lui Dumnezeu sau mântuirea întru Iisus-Hristos. Aceeaşi tendinţă s-a manifestat în anii ’70 în ceea ce numim teologia eliberării; dar aici, la limită, a fost găsit un şiretlic care să permită asocierea cu mişcările revoluţionare (sud-americane): „Săracul (oricare ar fi) se află în Iisus-Hristos însuşi.“ Aşa dar, nicio problemă! În ce priveşte evenimentul care s-a petrecut acum 2000 de ani, acesta nu e luat în consideraţie.

Asemenea orientări fuseseră precedate, către 1900, de aceea a protestantismului raţionalist, unde raţionamentul era simplu: dat fiind că Ştiinţa are dreptate în toate, că e adevărul însuşi, că Raţiunea e suverană, trebuie să păstrăm desigur Biblia şi Evanghelia, dar să abandonăm tot ce se împotriveşte Ştiinţei şi Raţiunii, de pildă posibilitatea ca Dumnezeu să se întrupeze în om, precum şi miracolele, învierea etc. În zilele noastre, regăsim aceeaşi atitudine de conciliere prin abandonarea unei părţi a creştinismului, de astă data însă în favoarea Islamului. Creştinii vor din toată inima să se înţeleagă cu musulmanii, astfel că în colocvii (la care am asistat) se va insista mai ales pe asemănări: un singur Dumnezeu (religii monoteiste(2)), religii ale Cărţii(3) etc., ca să nu mai vorbim de ceea ce este principalul obiect al conflictului: însuşi Iisus-Hristos. Mă întreb de ce încă se mai numeşte creştinism! Cititorul e aşadar prevenit, aici nu voi proceda în felul acesta pentru a arăta cu orice preţ că există o convergenţă între anarhism şi credinţa biblică. Voi menţine ceea ce cred că am reţinut din Biblie şi care pentru mine poate deveni Cuvântul Domnului. Într-un dialog, cu cineva altfel decât noi, dacă vrem să fim oneşti, cred că trebuie să rămânem aşa cum suntem, să nu ne ascundem, să nu ne prefacem, dar nici să nu abandonăm ceea ce gândim. Astfel, un cititor anarhist poate găsi în aceste pagini multe afirmaţii care i se vor părea scandaloase sau ridicole, nu contează.

Dar atunci ce anume urmăresc? Pur şi simplu să înlătur o imensă neînţelegere care e din vina creştinismului. S-a constituit, într-adevăr, un „corpus“ pe care l-au acceptat practic toate curentele religiei creştine şi care nu are nimic comun cu mesajul biblic, fie că e vorba de Biblia ebraică, adică Vechiul Testament, fie de Evanghelii şi Epistole. Toate Bisericile au respectat cu scrupulozitate şi deseori au susţinut autorităţile Statului; au făcut din conformism o virtute majoră, au tolerat injustiţiile sociale şi exploatarea omului de către om (explicând pentru unii că din voinţa lui Dumnezeu există stăpâni şi slugi, iar pentru alţii, că reuşita socio-economică e semnul exterior al binecuvântării lui Dumnezeu!), au transformat, de asemenea, cuvântul liber şi liberator într-o morală (când cel mai surprinzător e tocmai că nu putem avea o „morală“ creştină, dacă vrem într-adevăr să respectăm gândirea Evangheliilor). Era într-adevăr mult mai uşor să judeci greşelile înfăptuite în raport cu o morală bine stabilită, decât să consideri omul drept o fiinţă vie şi să înţelegi de ce acţionează astfel… Până la urmă, toate Bisericile au constituit un „cler“, care deţine ştiinţa şi puterea, ceea ce e contrar gândirii evanghelice (la început, membrii clerului erau numiţi miniştri: ministerium înseamnă serviciu, a fi ministru înseamnă a fi un servitor al celorlalţi!). Aşa că trebuie să dăm la o parte două mii de ani de erori creştine acumulate, de tradiţii eronate(4) (iar eu aici nu mă prezint ca „protestant“ acuzându-i pe catolici: şi noi am comis aceleaşi devieri). Nu vreau să spun că sunt primul angajat în acest demers şi că am făcut vreo descoperire. Nu am pretenţia să dezvălui lucruri „ascunse încă de la întemeierea lumii“! Ideile pe care le voi susţine aici nu reprezintă ceva nou în creştinism. Voi analiza mai ales „temeiurile“ biblice ale conjuncturii între creştinism şi anarhism, pe urmă atitudinea creştinilor în primele trei secole. Dar ce voi afirma nu e o bruscă resurgenţă după şaptesprezece secole de întuneric. A existat întotdeauna un „anarhism“ creştin! În toate epocile, au fost creştini care au descoperit simplul adevăr biblic, fie pe plan intelectual, fie mistic, fie social: au fost nume mari, celebre, Tertullian (la început), Fra Dolcino, Francisc de Assisi, Wycliff, Luther (nu punem la socoteală dubla sa eroare de-a încredinţa din nou toată puterea nobililor şi de-a lăsa să fie masacraţi ţăranii rebeli!), Lammenais, John Bost, Charles de Foucault…

Pentru un studiu amănunţit recomand excelenta carte a lui Vernard Eller(5). Vom putea vedea aici, de pildă, prin ce se caracterizează într-adevăr anabaptismul, care respinge puterea autorităţilor, ceea ce nu ţine de „apolitism“, cum deseori se afirmă, ci de anarhism, cu o mică deosebire totuşi pe care o voi cita cu ironie: „Autorităţile sunt trimise de Dumnezeu ca un flagel pentru a-l pedepsi pe omul cel rău. Dar creştinii, din moment ce se poartă cum trebuie şi nu sunt răi (!), n-au de ce să se supună autorităţilor politice şi se cuvine ca ei să se organizeze în comunităţi autonome în marginea societăţii şi a puterii!“ Mai riguros şi mai surprinzător a fost omul acesta extraordinar pe nume Blumhardt care, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, formula un creştinism strict anarhist. Pastor şi teolog, el se alipi extremei stângi, dar refuză să intre în dezbaterea privind cucerirea puterii. Iar în cadrul unui congres „roşu“, declara: „Sunt mândru că mă aflu în faţa voastră ca om, iar dacă politica nu tolerează ca un om să fie aşa cum e, atunci fie blestemată politica asta!“; „Iată adevărata esenţă a anarhismului: să devii un om, da. Un politician, niciodată.“ Şi Blumhardt a fost silit să părăsească partidul! Pe calea anarhiei, înainte de el, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, a fost Kierkegaard, părintele existenţialismului, care nu s-a lăsat prins în capcană de nicio putere; astăzi e dispreţuit şi respins ca fiind individualist. E adevărat că el condamna fără încetare marea masă, precum şi puterea, inclusiv aceea bazată pe democraţie! O singură frază: „Nimic, absolut nimic, nici o greşeală, nici o crimă nu e atât de oribilă în faţa lui Dumnezeu precum cele înfăptuite de puterea politică. Şi de ce? Pentru că ceea ce este «oficial» e impersonal şi din cauza asta e cea mai cumplită insultă ce poate fi adresată unei persoane.“ Numeroase texte ale lui Kierkegaard îl dezvăluie ca fiind anarhist fără să întâlnim, bineînţeles, cuvântul însuşi devreme ce acesta încă nu exista(6). În sfârşit, trebuie reţinută demonstraţia, pentru mine convingătoare, a lui V. Eller, după care K. Barth, cel mai mare teolog al secolului al XX-lea, a fost anarhist, înainte de-a fi socialist…, dar favorabil comunismului, de care s-a lepădat apoi. Toate acestea arată că cercetarea mea în cadrul creştinismului nu reprezintă o excepţie.

Alături de numele ilustre de intelectuali, de teologi, nu trebuie să uităm mişcările populare, existenţa constantă a acelor umili care trăiau o altă credinţă, un alt adevăr decât cele proclamate de către Bisericile oficiale şi care se adăpau şi ei direct din Evanghelie, fără a declanşa o mişcare colectivă. Martori umili care menţineau în viaţă adevărata credinţă, ei o puteau practica fără a fi urmăriţi ca eretici, cu condiţia să nu scandalizeze pe cei din jur! Deci, nu e vorba de un adevăr necunoscut despre care vreau să vorbesc; el a existat mereu, dar susţinut de un mic număr de oameni, rămaşi în general anonimi (şi ale căror urme sunt totuşi cunoscute(7)). Dar creştinismul autoritar şi oficial al demnitarilor Bisericii i-a făcut mereu să dispară. Uneori, când reuşeau să pună în evidenţă noua credinţă, foarte repede mişcarea lansată, care pornea de la Evanghelie şi de la întreaga Biblie, se deforma şi revenea pe calea conformismului oficial. Aşa s-a întâmplat cu franciscanii de dupa Francisc de Assisi, ori cu lutherienii de după Luther etc. Astfel încât, în ochii oamenilor din afară, ei nu existau; nu se văd şi nu se cunosc decât fastul marii Biserici, enciclicele pontificale sau luările de poziţie politică ale cutărei autorităţi protestante… Am trăit asta foarte concret; tatăl nevestei mele, care era un anti-creştin hotărât, când încercam să-i explic adevăratul mesaj al Evangheliei, îmi spunea: „Dar asta tu o spui, numai pe tine te-am auzit spunând-o, tot ce-am auzit prin biserici era exact contrariul!“ Or, eu pretind înainte de toate că nu sunt singurul! Că a existat mereu un „curent subteran“ fidel (dar cu atât mai invizibil cu cât era mai fidel!) şi că asta corespunde cu ce spune Biblia. Tot restul, fastul, spectacolul, declaraţiile oficiale, simplul fapt de-a organiza o ierarhie (Iisus, bineînţeles, n-a creat niciodată ierarhie), o putere instituţională (profeţii n-au avut niciodată o putere instituţională), un sistem juridic (adevăraţii reprezentanţi ai lui Dumnezeu n-au recurs niciodată la lege). Totul, tot ce se vede, reprezintă caracterul sociologic şi instituţional al Bisericii, nimic altceva, nu Biserica! Numai că pentru cei din exterior, e în mod evident Biserica, şi în consecinţă nu-i putem „judeca“ când ei înşişi judecă această Biserică. Cu alte cuvinte, anarhiştii aveau dreptate să respingă acest creştinism, pe care un creştin indiscutabil precum Kierkegaard îl ataca cu şi mai multă violenţă decât ei. Aş vrea să prezint aici un sunet diferit (de clopot!) şi să risipesc anumite neînţelegeri, fără a avea pretenţia să justific ceea ce spun şi fac Biserica oficială şi majoritatea celor pe care îi numim „creştini sociologici“, adică cei care îşi spun creştini (sunt din ce în ce mai puţini, din fericire, cei care se duc la Biserică în această perioadă de criză!) şi se poartă exact ca nişte anti-creştini sau precum patronii din secolul al XIX-lea care utilizau anumite aspecte ale creştinismului pentru a-şi impune şi mai mult puterea asupra celorlalţi.

(1) Cf. cartea mea în trei volume: Etica libertăţii. Am arătat că libertatea e adevărul central al Bibliei şi că Dumnezeul biblic e înainte de toate un liberator. „Aţi fost eliberaţi pentru a trăi în libertate“, spune Pavel, iar Ioan spune: „Legea perfectă e legea libertăţii.“

(2) Am arătat cu altă ocazie că Dumnezeul biblic nu are nicio trăsătură comună cu Allah. Trebuie într-adevăr să ne intre în cap că nu se poate pune orice sub cuvântul „Dumnezeu“.

(3) Tot aşa am arătat că nu există nicio asemănare, în afară de câteva nume de personaje şi de câteva legende, între Biblie şi Coran.

(4) Am explicat în amănunt această derivă plecând de la Biblie către ceea ce s-a numit „creştinism“, în funcţie de raţiunile politice, economice etc., în Subversiunea creştinismului.

(5) Vernard Eller, Christian Anarchy (Eerdmans, 1987)

(6) Vernard Eller, Kierkegaard and radical Discipleship, 1968.

(7) De pildă, foarte interesanta mişcare întemeietoare de confrerii din secolele VII-VIII.

Traducere de Dumitru Ţepeneag
din volumul
Anarchie et Christianisme, 1997