a16

Petru Comarnescu, „Anton“ şi grupul George Oprescu

Cristian Vasile

În primăvara anului 2014, vedea lumina tiparului o carte ce părea să întregească o imagine, prin contribuţia ei la restabilirea unei tipologii exhaustive a informatorului poliţiei secrete comuniste din România şi, prin extensie, din Europa centrală şi de est. Dosarele secrete ale agentului Anton. Petru Comarnescu în arhivele Securităţii (selecţie, introducere şi comentariu de Lucian Boia, Bucureşti, Editura Humanitas, 2014, 290 p.) era o apariţie editorială revelatoare pentru decăderea morală supremă – sub presiunea şantajului poliţiei politice – a cunoscutului critic de artă şi filosof al culturii, fostul animator al Criterionului.

La timpul respectiv (vezi Apostrof, nr. 8, august 2014), George Neagoe a semnalat şi comentat volumul, formulând la cald mai multe delimitări şi obiecţii (multe îndreptăţite) în principal faţă de modul de editare a documentelor. Lucian Boia a avut în vedere un public larg, nu o audienţă academică, şi de aici a decurs şi formula aleasă pentru exploatarea notelor informative produse de Petru Comarnescu/agentul „Anton“. De altfel, modalitatea de valorificare a documentelor istorice relevante pentru istoria culturii române postbelice rămâne în continuare un subiect sensibil, care va stârni polemici.

Cum am avut „privilegiul“ relativ recent să ajung eu însumi la acest tip de dosare vizând personalităţi ale lumii artistice, îmi permit să revin asupra cărţii (pe care am şi recitit-o de această dată cu creionul în mână). Inclusiv contextul editorial este mai favorabil – între timp, au mai apărut piese importante care ajută munca de reconstituire istorică a unor subiecte atinse şi de volumul editat de Lucian Boia (vezi doar: Uniunea Artiştilor Plastici din România în documente de arhivă, ediţie de documente elaborată de Dan Drăghia, Dumitru Lăcătuşu, Alina Popescu, Caterina Preda, Cristina Stoenescu, Editura Universităţii din Bucureşti, Buc., 2016, precum şi studiul semnat de Monica Enache, „Coborâri în infern. Câteva cazuri de critici de artă şi artişti plastici în arhivele Securităţii“, în Caietele CNSAS, anul VIII, nr. 1, 2015, pp. 301-334).

Pentru mulţi, privind subiectiv, poate a fost o dezamăgire cumplită faptul că tocmai Petru Comarnescu – acel „criterionist“ care s-a menţinut la centru, departe de extremele politice interbelice şi de deriva iraţionalistă, fiind mai degrabă un adept şi admirator al democraţiei de tip occidental, american – a ajuns după 1952 să ofere Securităţii informaţii care uneori au fost exploatate, probabil, şi pentru arestarea celui denunţat (istoricul de artă Remus Niculescu, de exemplu).

Un capitol important în cartea editată de Lucian Boia – alcătuit dintr-un grupaj consistent de delaţiuni şi portrete, precumpănitor negative – este cel despre Grupul Oprescu. George Oprescu, profesor la Institutul de Arte, director pentru aproape două decenii al Institutului de Istoria Artei al Academiei, face parte din universul obsesional al lui Petru Comarnescu. Este un fel de nemesis al agentului Anton, întruchipează – după 1947 – opusul, tot ceea ce nu este Petru Comarnescu (în pofida unei identităţi asumate de amândoi la nivel de viaţă privată): G. Oprescu este profesor, membru al Academiei, director al unui Institut de cercetare, redactor responsabil al celei mai importante reviste de istoria artei, director al Galeriei de artă universală de la Muzeul de Artă al RPR, un intelectual-tovarăş de drum de succes şi după 1948. În anii 1950, Comarnescu nu îşi găseşte locul nici măcar în calitate de cercetător/colaborator al Institutului de Istoria Artei, patronat de G. Oprescu timp de 20 de ani (1949-1969). A fost sursa unor resentimente şi frustrări, vădite şi în conţinutul notelor sale informative. Apreciat şi mai mult ca povestitor şi portretist graţie acestui volum de documente, Petru Comarnescu/„Anton“ zugrăveşte de fapt o imagine falsă (sau măcar în parte înşelătoare). Dacă a existat o „grupare“ G. Oprescu, ea nu a fost una atât de omogenă şi solidară cum sugerează „Anton“ (stau mărturie delimitările unor Ion Frunzetti, Mircea Popescu ş.a., personaje importante enumerate de Petru Comarnescu, membri influenţi ai Institutului de Istoria Artei). G. Oprescu a rămas unul dintre cei mai longevivi directori de institut al Academiei – ferit de accidente politice precum cele suferite de un Andrei Oţetea şi Iorgu Iordan – şi prin „tratative“ directe cu puterea, cu reprezentanţi ai regimului, în timpul cărora şi-a negociat foarte abil statutul. Înzestrat cu un considerabil capital politic şi cultural, G. Oprescu, unul dintre cei mai însemnaţi colecţionari de artă la momentul 1945, avea şi resursele adecvate pentru a se impune sau, măcar, pentru a fi tolerat.

Semnificativ în acest sens este un document al Securităţii din 1960 în care se consemnează următoarele: „[George Oprescu] foloseşte colecţia sa de obiecte de artă cu scopul de a-şi satisface o serie de ambiţii personale şi de popularitate. Astfel, de câte ori îşi simte poziţia periclitată din cauza greşelilor pe care le face, donează obiecte de artă din colecţia sa Academiei sau diferitelor muzee“. Evident, din perspectiva poliţiei secrete, era vorba de vini ideologice (impunerea unei perspective nemarxiste, apolitice, la Institutul de Istoria Artei; tentativele de salvare a unor cercetători arestaţi de Securitate şi aruncaţi în detenţie: Theodor Enescu, Teodora Voinescu, Remus Niculescu). Dincolo de aproximări şi retorică de tip rechizitoriu penal, există un sâmbure de adevăr în documentul sus-amintit: donaţiile lui George Oprescu în interes public, sub regim (pro)comunist, cu motivaţia accesului mai lesnicios al maselor populare la creaţiile artistice, precum şi transferul de obiecte de artă de la Muzeul „Toma Stelian“, unde era director, la noul Muzeu de Artă al RPR au fost gesturi care au contribuit la asigurarea unui anumit tip de imunitate pentru cel considerat fondatorul şcolii româneşti de istorie a artei. Petru Comarnescu nu a avut la îndemână ceva similar, prin urmare a utilizat alt fel de resurse pentru a supravieţui în vremuri tulburi.

Şi totuşi, în cazul „Anton“ nu trebuie exacerbată importanţa sindromului ROF (resentimente, orgolii, frustrări). Este aici, probabil, şi o situaţie zguduitoare de intruziune oribilă în viaţa privată apelându-se la şantaj (homosexualitatea era pedepsită penal în România comunistă). Ori de câte ori Puterea apelează la o falsă moralitate vor exista tragedii. Pare că spaţiul autohton şi societatea românească nu şi-au revenit nici azi după cinci decenii de dictaturi care au invocat sistematic şi perfid standarde ridicate de moralitate. Fiecare dintre noi poate fi/deveni minoritar şi supus judecăţii – nu neapărat în faţa unei instanţe politico-juridice nedrepte, ci a unei societăţi intoxicate de propagandă şi clişee, o societate nepregătită să se confrunte cu existenţa diferenţei, a diversităţii.