a22

Toată viaţa…

Ovidiu Pecican

Toata viaţa m-am străduit – printr-un soi de asceză personală, greu de crezut, probabil, de terţi – să mă rup de orice dependenţă care mi-ar putea bloca scrisul. Nu am vrut să depind nici de fetişuri (un anume tip de hârtie, un creion sau un pix anume, o mascotă etc.), nici de decor (doar un tip anume de spaţii „adecvate“ scrisului, anumite locuri – „Rohii“ sau „Păltinişuri“ proprii), nici de vreun moment al zilei, lunii ori anului. Cu toate acestea, recunosc: deşi născut în plină iarnă, am preferat mereu zilele lungi ale verii. Scriu, pe cât posibil, în general, la indiferent ce oră dintre cele de veghe. Cu toate acestea, prefer verile, când lumina vine devreme şi pleacă târziu. Sunt, desigur, în această preferinţă, şi unele motivaţii pragmatice. Vara nu ai nevoie de înfofoliri în haine călduroase şi mai puţin comode, iar, cu excepţia zilelor caniculare, se instalează o dulceaţă a vieţii, o bună dispoziţie conexă atmosferei şi climatului general de manifestare exuberantă a vieţii (cer senin, ploi îmbelşugate şi iuţi, exuberanţă a naturii etc.).

Adevărul este însă că, dacă vine vorba despre primăvară – vară – toamnă, minunate pentru randamentul într-ale scrisului sunt zilele „englezeşti“, înnorate fără ploaie, răcoroase fără frig. Mintea rulează bine, sufletul nu e tocmai apăsat, cuvintele vin pe măsura ideilor…

Altminteri, cum ziceam, orice zi de sănătate este excelentă ca să îţi vezi de treabă, dând maximul de care eşti în stare…