a19

Se spune…

Ioan T. Morar

Se spune undeva (iar dacă nu s-a spus, o voi face eu acum) că iubeşti anotimpul în care te-ai născut. Dragoste cu predestinare. Ivindu-mă primăvara, voi fi, pe viaţă, ataşat acestui anotimp. Iar ca iubire „de maturitate deplină“ adaug iarna. Dar nu orice fel de iarnă, ci aceea pe care o trăiesc de cînd m-am mutat în Provence, în la Ciotat, oraşul cu prima gară din istoria cinematografului.

O iarnă fără zăpadă, cu temperaturi mai moi decît cele de acasă, rareori atingînd, şi asta pentru o zi, două, punctul zero al termometrului. O iarnă cu cerul albastru, cu periodice dezlănţuiri punctate de Mistral (vîntul, nu poetul), cu vremea culesului de măsline. Într-un fel, iarna de aici e total alt­fel decît iernile de acasă, troienite sau nu, cu gerul muşcîndu-ţi obrazul, apoi cu fleşcăiala zăpezii care se topeşte şi te face să calci în interminabile bălţi. Şi nici nu mai e moda galoşilor de altădată!

În Provence, iarna e ca vara. Doar că are temperaturi mai mici şi ziua durează mai puţin. Livezile de măslini sînt pline de frunze, verdeaţa nu dispare de tot. Şi, din cînd în cînd, vezi curajoşi care se avîntă în mare, nu întotdeauna în costume de neopren. Că de stat la plajă se poate sta şi-n decembrie, şi ianuarie, în zilele în care temperatura urcă pînă la douăzeci de grade, iar cerul e senin ca-n cele mai reuşite descrieri. În acele zile calde se deschid terasele şi se umblă la rezervele de rozé (vin inventat aici, în Provence). Se reactivează „petancăriile“ (am vrut să introduc şi eu cuvîntul ăsta în română: petancărie – substantiv feminin desemnînd terenul unde se desfăşoară partidele de petancă, din francezul pétanque). Şi, evident, pastis-ul e la datorie ca-n toate anotimpurile.

Puţine sînt zilele „urîte“ aici, o săptămînă de ploi prin noiembrie, alta, prin februarie. Asta ca regulă generală. În rest, cer senin şi plimbări pe faleză.

Iarna e potrivit să ieşi şi să vezi regiunea, parcările nu mai sînt înţesate de autocare, preţurile la restaurante revin la normal şi, peste tot, amabilitatea localnicilor e iarăşi la întîlnire. Apoi, Crăciunul în Pro­vence (da, ştiu, aşa se spunea, Crăciunul trebuie să fie alb) e punctat de ieslele în miniatură şi de statuetele mici „les santons“ prin vitrine, în biserici, în case. (O proastă înţelegere a laicismului a făcut ca în unele locuri publice să fie interzise scenele Nativităţii, dar asta nu a reuşit să distrugă, de tot, Crăciunul.)

Simt că am făcut o nedreptate celorlalte anotimpuri de aici. Dar asta e, asta fac toate topurile: nedreptăţi mai mici sau mai mari. Pentru că nici primăvara, nici toamna în Provence nu sînt de lepădat. Cît despre vară, în Provence, e ca iarna. Doar că mult mai cald şi cu mult mai mulţi turişti pe cap de localnic.