a16

Da, am un anotimp…

Vasile Igna

Da, am un anotimp preferat: vara! Nu sunt, în ciuda aparenţelor, un „blagian“, dar vara e singurul anotimp care naşte în mine un acut şi foarte confortabil sentiment de stabilitate şi, implicit, de siguranţă. Primăvara e de un optimism echivoc şi nesincer; toamna e spectaculoasă şi amăgitoare, iarna e sceptică şi rigidă. Doar vara e egală cu ea însăşi. Mă simt bine vara, nu doar pentru că vara lucrez cel mai bine, ci şi pentru că îmi dă iluzia că şansele de a ocoli derizoriul şi a mă întâlni cu „misterul“ cresc proporţional cu prezenţa luminii. E un anotimp generos, fără şăgălnicii ipocrite sau ifose de fată bătrână, în care „vremea grea“, ploile, tunetele, trăsnetele, fulgerele mă fac să nu-mi ignor nimicnicia şi efemeritatea condiţiei, dar şi să nu-mi subapreciez avantajele dobândite într-o evoluţie care a făcut din om singura fiinţă pământeană capabilă să creadă, să tăgăduiască şi să iubească. Şi-apoi care din anotimpuri mai este în stare să fure din durata altor surate? Vara din luna mai sau cea din septembrie-octombrie (ca să nu mai vorbim de blagiana vară a sângelui de noiembrie!) nu sunt simple accidente sau capricii meteorologice şi nici un fenomen natural cvasi-implacabil, ci o stare de spirit născută de frisoanele febrei cereşti şi de triumful luminii. O dată în plus, anotimpurile, asemenea vieţii, calcă reguli şi nu trebuie să ne mirăm dacă, din când în când, îşi suprapun, îşi depăşesc, îşi amestecă fruntariile. Sau îşi lărgesc sau îşi îngustează albiile, făcându-ne să credem că ne-am putea scălda de două ori în aceeaşi apă.