a14

Desi, de regula,…

Simona-Grazia Dima

Deşi, de regulă, sunt un spirit al focului (sau poate tocmai de aceea), mă simt cel mai în largul meu la masa de scris iarna – timp al concentrării, al prestigiului, al autorităţii. Pe o vreme mai degrabă friguroasă, uşor învăluită, când trecătorii îşi încheie de zor nasturii la paltoane, iar ochii le rămân cu greu deschişi din pricina viscolului, atunci am inspiraţia cea mai exactă, mai veridică. Au fost însă anotimpuri creatoare când meditam la elementele universului meu liric, transcriind variante după variante ale unor poeme. De fapt, trăiam în poezia mea. Ani de zile au trecut astfel, fără să ştiu dacă e vară sau iarnă, toamnă sau primăvară! Dacă îmi pare rău? Nu, fiindcă anotimpul poemului este cel mai puternic şi are culorile sale, relieful său. Dacă mă gândesc însă din nou la meteorologia concretă, palpabilă, trebuie să recunosc că şi zilele ploioase îmi plac şi îmi priesc. Tunetele brăzdând cerul, ce deliciu! Apa scurgându-se vijelios, furtuna aparent alături în cameră – toate astea mă umplu de bucurie. E o atmosferă adesea grotescă, aproape absurdă, strălucitoare însă, pigmentată şi de alarmele ce se pornesc de la sine să facă scandal, nebune. Chiar dacă nu scriu chiar atunci, în zgomotul stihiilor, fiind, în plus, de-a dreptul periculos să stai lângă geam, inspiraţia lucrează şi naşte contururi ce se vor împlini ulterior în cuvinte. Recunosc totuşi că, deşi nu mă simt bine vara, din pricina excesului de foc, am scris atunci poate cele mai bune poeme ale mele, în atmosfera biblică, arsă, imaginându-mi că merg prin deşert, spre Ierihon, unde cuvântul va dărâma din greşeală zidurile. Anotimpul din afară ia chipul poemului, al textului, cred, mai mult decât se întâmplă invers. Cuvântul are puterea de a lua orice în stăpânire şi de a-i da veşmântul său.