a9

Critică, auto-critică şi confesiune*
(fragmente)

Ion Pop

A trebuit să treacă o bună bucată de vreme, adică mai bine de un deceniu [după publicarea volumului Amânarea generală (1990)], pentru ca discursul poetic să mai descopere o poartă de acces spre o altă faţă a realităţii, de data asta a subiectului confruntat, neaşteptat de violent, cu drama extincţiei, fiind pus în situaţii-limită care devin implicit praguri extreme ale experienţei poetice. Elegii în ofensivă (2003) dă seama despre această experienţă crucială pe care poezia face efortul dureros de a o aproxima, într-un moment de cumpănă gravă, de periclitare, de fapt, a tuturor echilibrelor, deja dificil menţinute, ale subiectului.

O paranteză confesivă ar putea aproxima cât de cât, cine ştie, starea de teribilă descumpănire a celui care afla, dintr-odată, că a ajuns, aproape fără avertisment, pe pragul dispariţiei. Aşa şi autorul viitoarelor „elegii în ofensivă“, până atunci abia resimţite ca nume al unei stări poetic-existenţiale specifice unui subiect tot mai conştient de condiţia sa fragilă şi de precarităţile lumii din jur. Or, în acea zi de iunie 2002, după vreo trei săptămâni de aşteptare, în urma diagnosticării unei afecţiuni relativ banale, dovedită a fi fost inexactă, oribilul tub endoscopic reptilian, înghiţit cu scârbă şi sudori reci, descoperise în ungherele obscure ale „mâlosului stomac“, cum calificasem cândva prozaicul organ, un mic „crater“, o fisură de numai doi centimetri şi jumătate, dar care anunţa o zguduitoare, poate ultimă, ucigaşă erupţie celulară.

Ce jignire, nu-i aşa, la adresa Geometriei! Însă atunci, în curtea goală, goală, goală a Clinicii, numai la poezie nu mă gândeam. De fapt, nu mă puteam gândi la nimic, senzaţia de deposedare absolută, de pierdere a oricărui atribut, mă copleşise, devenisem aerian, inconsistent, risipit în toate şi în nimic. Nici tristeţe, nici durere, nici părere de rău, ci un soi de radicală uimire, de stupefacţie sterilă în faţa nelimitatului, a spaţiului rămas fără niciun reper. Iar când, ceva mai târziu, am fost invitat să urc pe masa de operaţie, îmbrăcat doar în halatul ca de cosmonaut, aceeaşi stare de perplexitate mi-a anesteziat şi simţurile şi imaginaţia, lăsându-mă într-un abandon total, – în voia Cui? După ce fusesem eliberat de lesturile unor măruntaie compromise şi compromiţătoare, am avut timp, în zilele numite de „terapie intensivă“, să descopăr pentru prima oară, în chip direct şi brutal, umilinţa durerii, a deplasării tuturor liniilor, desfigurarea grotescă a trupului altoit cu tuburi de scurgere şi pungi insalubre, compoziţie de clovn amărât şi de jalnică sperietoare, gemând printre sângerările şi gemetele vecine, printre fioroasele seringi mânuite expert de infirmiere indiferente… Mi-am adus aminte în acele zile de o scenă, exemplară în felul ei, povestită cândva de profesorul Mircea Zaciu, care, trecând într-o zi prin centrul oraşului, s-a auzit strigat de pe celălalt trotuar de o colegă de facultate de pe vremuri, cu o frază într-adevăr memorabilă: „Te salut, fostă personalitate!“, pe care am şi notat-o apoi într-o poezie. Tot aşa, mi se păruse demn a fi reţinut în câteva versuri, mica-mare întâmplare, adânc „pedagogică“, dintr-o zi de iarnă, când, în plin tratament chimio-terapeutic, cu nu mai puţine urmări inestetice, am alunecat traversând parcul central, în drum spre librăria în care Ana Blandiana şi Ruxandra Cesereanu aveau o întâlnire cu cititorii. Mă lovisem destul de rău, bărbia începuse să-mi sângereze, şapca îmi sărise la câţiva paşi de pe ţeasta redesenată de un condei parodic, şi m-am înfăţişat totuşi, foarte demn, desigur, la inspiratul dialog liric dintre generaţii… Dificila ecuaţie, care m-a tot obsedat, dintre gramatică şi sânge, începuse, iată, să se rezolve, viaţa şi moartea aveau grijă să compenseze, cât de cât, deficienţele de expresie… Trebuia, oare, să recitesc tratatul lui Tudor Vianu, ca să-mi readuc aminte ce era ori nu era admis în sfera esteticului?

După atâţia ani scurşi, mă vizitează gândul tulburător că ceea ce numim, acordându-i o solemnă majusculă, Destin, a avut grijă, în ce mă priveşte, să pună într-un târziu un fel de acord între scris şi trăit, dând şanse ocaziei să devină, măcar din când în când, Ocazie semnificativă. Temele care m-au obsedat dintotdeauna, aceea a crizei tensionate dintre stările de spirit şi semnele lor, dintre natural şi scriptural, dar, mai ales, cea dintre ambigua conştiinţă a limitei, deopotrivă necesară şi oprimantă, a neliniştii în faţa dispersiei, dezordinii şi risipei de sine şi o precar-victorioasă geometrie interioară, şi-au găsit, îmi pare, o anumită soluţie, graţie tocmai dizgraţiei în care a căzut, într-o oră patetic-decisivă, fiinţa ameninţată, grav dezechilibrată. Penitenţa şi canonul (bisericesc) nu vor fi fost inventate degeaba, orgoliul are nevoie de periodice avertismente salutare…

O cuvenită decenţă mă împiedică să fac din această constatare o judecată de valoare, – rămâne însă faptul tulburător măcar pentru mine al unei conjuncţii, fie şi imperfecte, dar fericită în felul ei, dintre scris şi trăit. Pericolul real şi extrem la un moment dat, al debandadei celulare a obligat, îmi pare, la o (re)mobilizare generală a puterilor sufleteşti şi de conştiinţă chemate să refacă o disciplină cel puţin provizorie, gata să întâmpine, cu un soi de scepticism sănătos, orice altă încercare de nesupunere. Dar a obligat şi obligă la o anumită modestie a vocii, la cenzurarea retoricii, la simplitatea aşa de rar şi de greu de atins. Nu sunt deloc sigur că am ajuns la ea, dar aspiraţia a fost şi rămâne aceasta).

În faţa orizontului dispariţiei, individul, devenit foarte concret, trăieşte – zic şi versurile – o stare de derută biologică şi spirituală mai tulbure decât oricând, căci e în joc integritatea fiinţei sale ameninţate cu haosul („am aflat că haosul stă la pândă / în fiecare cotlon al meu“) şi cu descompunerea; un „punct negru“ e germenele distructiv insinuat adânc înlăuntru, în frază apar, dure, literele „pline de sânge“, gramatica de odinioară e profund afectată, până la alterare, acelaşi sânge, interzis cândva de constrângerile din afară şi de autocenzură, izbucneşte crud în texte. „Jignitorul şi scandalosul plâns ultim al mielului“ se aude sfâşietor din vechile palimpseste într-un poem cu sală de operaţie şi maeştri chirurgi, asociat jertfei biblice, textele cunosc, aşadar, un straniu-dureros proces de irigaţie, suferinţa a devenit atroce, omul apare drept coleg cu moartea-studentă la Facultatea de Litere… „Influenţele livreşti“, evocate acum – cu trimitere explicită la Ion Barbu – pentru a fi confruntate cu trăirea directă a bolii şi suferinţei, îşi descoperă gradul de superficialitate în comparaţie cu lumea lăuntric răvăşită, de unde şi decizia de a „jupui oglinda“ pentru a descoperi direct realitatea viscerală a făpturii ce nu mai poate găsi o soluţie contemplativă pentru drama sa. Fereastra însăşi îşi asociază biologicul drept certificat de autenticitate: „ce se vede, prin mine se va vedea“… Într-un alt loc, sub titlul Mânia pietrelor, faptul accidental, real, evocat mai sus, al căderii pe nişte pietre ce însângerează faţa celui invitat să vorbească, senin, la o reuniune literară, tocmai despre raportul dintre viaţă şi poezie, despre generaţii poetice şi forme noi de expresie, e pretextul unei aspre confruntări cu convenţiile scrisului liric a cuiva care nu mai poate oferi vederii decât un chip desfigurat, contrazicând orice estetică transfiguratoare. „Demnitatea“ convenţională, umană şi scripturală, e pusă radical sub semnul întrebării.

Interesantă şi semnificativă îmi pare acum reapariţia unui motiv liric mai vechi, persistent în poezia mea, – cel al marginii, ca limită deopotrivă coagulantă şi opresivă, reactualizat acum pozitiv, sub presiunea noii „ofensive“: spaima de dezagregare cheamă cu un soi de disperare limita, marginea, linia în stare să refacă şi să repare un contur schilodit, un tipar zguduit din adâncuri. Condiţia fragilă, precaritatea extremă a fiinţei cunosc expresia directă, confesiunea nu mai ocoleşte asperităţile trăirii, medierile metaforic-simbolice apar doar ca paliative menite să confere o înfăţişare acceptabilă, o „ţinută“ relativ demnă a celui ce-şi mărturiseşte decăderea fizică, interpretabilă şi drept Cădere şi cerând, din loc în loc, un remediu spiritual metafizic. Oricum, subiectul diminuat în toate privinţele are sentimentul, revelat în cele mai mărunte întâmplări cotidiene, că „dreapta Judecată începuse“, obligând la o revizuire radicală de sine, la repunerea drastică în chestiune a ierarhiilor şi valorilor ordonatoare de până atunci. Poezia e forţată să devină mărturie, document, dovadă a faptului trăit, uşor atacabil de uitări de tot soiul, culpabile sau nu. Istoria recentă, trăită dramatic, solicită imperativ o asemenea autentificare, dată fiind precaritatea memoriei colective, lipsa solidarităţii, evocată şi mai devreme, a unei lumi pentru care anamneza, fie şi a tragediilor trăite, devine „obositoare“, iar falsificarea documentului de viaţă continuă să fie o practică curentă.

………………………………………………………

Cum se poate destul de uşor remarca, toate aceste lecturi a căror generozitate în judecata de valoare mă cam intimidează, după o vreme, nu puţină, în care, ţinută în umbra criticului, ipostaza poetului Ion Pop n-a ieşit decât rareori dintr-un soi de marginalitate (pe care am constatat-o, desigur, cu o oarecare amărăciune, dar şi cu destulă luciditate resemnată), surprind o mişcare internă a poeziei orientată dinspre un spaţiu imaginar relativ restrâns între bornele reflecţiei asupra relaţiei dificile dintre trăire şi convenţia ei, dintre – nu-i aşa – „semnificat“ şi „semnificant“, către unul cât de cât lărgit, în care „realul“ capătă o substanţă de viaţă mai consistentă, iar dimensiunea „tranzitivă“ a poeziei se accentuează. Sau, altfel spus, de la o privire din Bibliotecă a lumii, frustrantă – vezi motivul liric al ferestrei, îndeajuns de ambiguu, însă – întreţinând, cum s-a observat, dintr-o perspectivă „deceptivă“ (Al. Cistelecan) nostalgia universului oferit direct, în concretul său senzorial, la acea „coborâre în stradă“ – ca să folosesc un clişeu – din volumele mai recente. Se notează, în sfârşit, că atributul „livresc“ nu mai e unul aşa de infamant, de vreme ce a putut avea loc acel proces de „autentificare“ a experienţei Bibliotecii prin asumarea mai răspicată a culturalului ca experienţă existenţială. Schimbând ce e de schimbat, ne putem aminti şi de punctul de program „opzecist“, bunăoară al lui Mircea Cărtărescu, ce nu dispreţuia jocul textual şi tehnica intertextualităţii, asimilate programatic, şi cumva de nevoie, cu o practică scripturală care ameninţa să contrazică proiectul „autenticist“… Numai că, în cazul lui Ion Pop, spaţiul Cărţii fusese trasat la vedere, riscând limitarea „experienţei“ şi a trăirii la conştiinţa deposedării, fie şi parţiale, de „elementar“, referinţă mult preţuită în lectura critică românească a poeziei. Şi poate că e de subliniat încă o dată faptul că „livrescul“ trăit ca distanţare de pământul simţit cu tălpile goale şi generator, în consecinţă, de versuri elegiace, includea sfera ludicului într-un înţeles aproape deloc gratuit, zisa „plăcere a textului“ disimulând mai degrabă ne-plăcerea de a se şti oarecum inapt pentru „priza“ nemediată la „real“, dar mai ales cea provocată de sentimentul că aceasta nu e doar o „inaptitudine“ explicabilă „prin temperament“ şi destin, ci, într-o mare măsură, rezultatul nefericit până la îndurerare al unor cenzuri aplicate expresiei poetice de o societate neliberă. „Contemplaţia“ putea fi citită, aşadar, fie ca atitudine favorizând focalizarea viziunii pe „esenţial“, prin „transfigurare“ – de unde şi o anume ritualitate a discursului „hieratic“ (cu moşteniri blagiene), vizând decantări expresive, metafore percutante, dar sugerând, dimpotrivă, şi un puternic sentiment de sicitate şi sterilitate a eului, de împiedicare a participării directe la lumea din jur, în concretul ei „fraged“ şi „frust“. Până să ajungă să decidă că „ceea ce se vede, prin mine se va vedea“, discursul poetic a avut, aşadar, de parcurs un drum dificil, timid şi intimidant, cu poticniri şi stângăcii pe care un ochi critic exigent nu le-a putut şi nu le poate trece cu vederea. Adică până la momentul când limita nu e doar evocată simbolic sau resimţită cumva „teoretic“, ci apare ca realitate drastic impusă fiinţei, în situaţii agravate în plan biografic-individual şi social. Glose critice precum cele citate, la care s-ar putea adăuga numeroase recenzii apărute în presa literară la data publicării ultimelor vreo patru-cinci cărţi, atestă destul de limpede această metamorfoză, întâmpinând-o cu o altă înţelegere decât cea a versurilor mai vechi.

În ce mă priveşte, pot îndrăzni să spun, cu detaşarea relativă de care mă simt în stare, că cele câteva motive lirice care articulează „viziunea“, cu universul imaginar oarecum individualizat, par a câştiga un anume grad de polivalenţă, o ambiguitate ce asigură tensiunea subiacentă a poemelor. Punctele de vârf ale acestei tensiuni au fost pe drept cuvânt identificate în „elegiile în ofensivă“ cu expresia lor oximoronică permanentizată, întrucât sugerează în egală măsură cucerirea „terenului“ de către sentimentul vulnerabilităţii fiinţei, de fiorul thanatic, sub semnul unei conştiinţe sceptice, abia corectată „stoic“ din când în când, păstrând şi o latură propriu-zis activă, de înfruntare a răului individual şi colectiv, a ceea s-ar numi cam emfatic Destin. O depăşire a „lamentaţiei“ printr-un soi de curaj al „revoltei“, fie şi limitate, „în genunchi“, faţă de agresiunile timpului, resimţite acut de „bietul om subt vremuri“. Importantă e, însă, mi se pare, şi cultivarea unui alt grad de contemplativitate, îndeajuns de diferită de variantele analizate până acum, adică una mai „filosofică“, de acceptare, inevitabil dureroasă sau melancolică, a „stării de fapt“, a statutului precar care e cel al omului dintotdeauna.

Aşa se face că poemele din Litere şi albine (2010) au putut fi (auto)definite ca „exerciţii de înseninare“, de reechilibrare a subiectului după şocul marcat de momentul Elegiilor în ofensivă. Pe canale subterane, pe care le redescopăr la această oră a recitirii, se reactivează aici din depozitul „obsesiilor modelatoare“, simbolul fagurelui, al vitraliului dintr-o poezie mai veche, refăcut în „dreptunghiul însângerat“ al ferestrei. Doar că, de data asta, registrul pur contemplativ al vederii apare mult schimbat, căci efortul atingerii unui anumit echilibru spiritual-contemplativ apare agravat sub presiunea noii stări de urgenţă provocate de pericolul iminent al morţii, care cere imperativ reînchegarea eului aflat în dispersie şi „împrăştiere“. Nevoia de recompunere a geometriei lăuntrice devine acută, căutarea marginii dureros resimţite odinioară cunoaşte febrilitatea actului de reconstrucţie de sine, alarma, şi biologică şi spirituală, obligă la căutarea de soluţii ce nu mai suferă amânare. Poemul liminar al cărţii, Temă cu variaţiuni, dă seama despre această situaţie agitată, propunând în albina simbolică un agent de recristalizare, aproximat în figura geometrică a Hexagonului, la care modesta făptură ajunge, în virtutea unui instinct… destinal, „printre zumzete şi zigzaguri“, „învălmăşeală de linii frânte“ şi alte „baroce variaţiuni“. Trimiterea… livrescă la „Bach, cumplitul“, cu a sa geometrie severă a sunetului, e chemată în ajutor, ca suport necesar al spiritului confuz şi în derută. Cu un sentiment, totuşi, fie şi vag sugerat, al unei încrederi în destinul reparator al condiţiei în fond „absurde“ a tot ce există… Poemul final, care dă şi titlul volumului, readuce, într-o stare de blagiană euforie a întoarcerii către vârsta copilăriei şi adolescenţei, reveria echilibrului, a comunicării intime dintre natural şi cultural, a regăsirii măcar provizorii a unui „centru risipit în pulberi de lumină“, „uitându-se în toate, / în aur tot şi pentru totdeauna“. Angoasa n-a dispărut însă, „pânda“ destrămării rămâne obsedantă, „starea de fapt“ e încă una de criză profundă, de insecuritate, „strigătul“, cu trimitere la celebrul tablou al lui Munch, se aude patetic într-un poem. Sentimentul vulnerabilităţii e ca şi permanent, aflat în competiţie încordată cu efortul de „înseninare“ amintit, voinţa de armonie cunoaşte „scăpări“ semnificative, – „din nebăgare de seamă / încep să urlu / în toiul cântecului“…

Motivul urletului, ca formă agravată a strigătului sau a ţipătului, evocat cândva în Cântec din cel mai înalt turn, e reactivat şi el, cu conotaţii sporite, căci asociază sentimentul solitudinii şi al înstrăinării într-o lume profund alterată şi coruptă, în sensul propriu şi figurat al cuvântului, revolta franc exprimată contra unei societăţi cu idealuri trădate, a unei lumi debusolate, cu mecanisme dereglate definitiv. O poezie precum Dumnezeu vede e expresia amar-sarcastică a acestor stări de inconfort moral, deziluzie, nemulţumire şi dezgust. Ravagiile regimului dictatorial şi urmările lui nefaste nu scapă neevocate în acest context de precarităţi, tranzitivitatea discursului îmi pare că e mai vizibilă, referenţialitatea mai pronunţată. Reciclarea unor formule bacoviene apare cumva inevitabilă în lumea în care „omul a [re]devenit concret“ şi în „ţara tristă, plină de humor“, în care „toate profeţiile politice“ îndeplinite în „stanţele“ poetului nu mai pot apărea acum decât în expresia lor dureros-ironică (vezi, între altele, Tempus). Se poate înţelege că „estetica transfigurării“ (neo)moderniste, atacată şi direct, suferă o demonetizare evidentă, în profitul limbajului mai modest şi mai „sărac“, „puterea metaforei“ e pusă sub semnul întrebării, mai degrabă ca disimulare a unor adevăruri ce pretind francheţea comunicării, „solemna asociere de termeni“ e concurată dur, bruiată de „ritmurile şi zgomotele“ Istoriei reale (vezi ciclul cu acest titlu). „Geometria“ rigidă a subiectului şi tentaţia decantărilor expresiei cedează programatic unui soi de benefică inerţie a vieţii: „Acum / iată-mă cald şi moale, / eşuând între albine. / Să lucreze ele de azi încolo / în locul meu“. „Exerciţiile de înseninare“ continuă aşadar, se pot auzi o dată „cum cântă / cu voci de copii elementele / din tabloul lui Mendeleev“, făptura obosită de aventurile existenţei se poate odihni în universul în fine limpezit şi calm, reechilibrat şi în plan metafizic: „Poţi şi tu auzi albinele nevăzute / lucrând pentru Fagure. / Ca o sudoare de-argint / întârzie roua-n ierburi. // Se pare că Acela-i obosit, iar eu / mă odihnesc acum de truda lui.“ (Hamac). După atâtea eforturi în spaţiul Cărţii, subiectul regăseşte, când şi când, omeneasca simplitate râvnită, supus deplin ritmurilor firii: „Dar uneori, pur şi simplu, / respir drept în lumină, / mă întorc după soare / ca o floare a soarelui.“ (Lucrez foarte mult). Ciclul de inspiraţie italiană, Forum, încearcă să integreze organic fondul „livresc“ al poeziei în ansamblul universului imaginar şi în tiparele sintaxei discursive deja consolidate.

Ecourile în critică, favorabile, au reţinut această stare de lucruri, pe o linie anunţată mai ferm de la Elegii în ofensivă încoace. Al. Cistelecan spune, de pildă, că „volumul reprezintă poetica existenţială“ a lui Ion Pop, interpretând textele ca „poeme de exorcizare a panicii“, folosind o strategie a „ocolului“: „Sintaxa lui Ion Pop se vrea centrifugală (şi face de toate pentru a se îndepărta de ce o doare; prestează oralităţi, se alimentează cu vervă, intertextualizează etc.), tocmai pentru că imperativul lăuntric al poemelor e acut centripet. Ea vrea să deconstruiască angoasa existenţială, dar toate frivolităţile sintactice ale discursului nu sunt decât o anamorfoză a spaimei. […] Încă o dată, ecuaţia artă-viaţă e rezolvată pozitiv, prin ştergerea discriminării, prin contaminare. Ceea ce ar însemna că şi conflictul dintre poetul „livresc“ şi nostalgiile lui „vitale“ s-a pacificat. Cât de cât, fireşte“ (Al. Cistelecan).

Autorul nu poate fi, desigur, decât mulţumit de această recunoaştere, fie şi târzie, a împăcării dintre viaţă şi texte… Câte o apreciere, precum cea a Sandei Cordoş, făcută şi ea, ce-i drept, tot într-un moment omagial, sună chiar intimidant: „Cu ultimele două volume de versuri (Elegii în ofensivă… şi Litere şi albine…), Ion Pop face trecerea, în spaţiul poeziei româneşti, de la profesionalism la excelenţă. „… [L]irica sa înregistrează două câştiguri majore: simplitatea expresiei şi profunzimea experienţei existenţiale“ (Sanda Cordoş, Jupuirea oglinzii, în vol. Ion Pop, şapte decenii de melancolie şi literatură, ed. cit., p. 142).

Miza pe simplitate în exprimarea „profunzimii experienţei existenţiale“ (dacă nu ne temem de o asemenea formulare) aş zice că a fost şi cea ilustrată de poemele reunite în 2011 sub titlul În faţa mării. Cartea e rezultatul unei experienţe unice, aproape incredibile, a scrisului meu: a fost compusă într-o singură lună (cu excepţia micului ciclu Pietre sub pietre, inspirat de o călătorie anterioară la Ierusalim), urmând în chip fericit, neaşteptat de productiv, formula nulla dies sine linea, pe ţărmul genovez al Mării Liguriei, într-o stare pe care nu ezit s-o calific drept binecuvântată, căci am avut acolo, ca niciodată în viaţă, un răgaz de minunat echilibru, propice contemplaţiei şi reflecţiei lente asupra unor „ocazii“ (ca să vorbesc ca Montale, în locuri prin care a trecut şi el) oferite de peisajul mirific ori de amintirile de viaţă mai veche şi de lectură, în care poeţii italieni au devenit prin forţa lucrurilor prezenţe… livreşti încurajatoare. Nu era nevoie de un titlu sofisticat şi pretenţios, fiindcă îmi era de ajuns să mă aflu chiar acolo, în faţa mării, a unuia dintre elementele fundamentale ale acestei lumi, cu agitaţia apelor izbite de stânci sub ceruri senine ori sumbre, cu liniştea, alteori, a suprafeţelor obosite sau abandonate, ca într-o reverie, albastrurilor de sus. M-am simţit, ca atare, ca şi obligat la responsabilitate, convocat la ceea ce numisem, într-un ciclu de inspiraţie brâncuşiană, în urmă cu aproape cincizeci de ani, „judecata mării“. E o „tragere la răspundere“, despre care vorbeşte un poem. Risc să devin patetic, dar m-am simţit cumva „citat“, adică somat să mă prezint ca în faţa unei instanţe supreme, ca să mărturisesc „totul“, adică tot ce puteam trăi/retrăi sau imagina în timpul şi spaţiul date. Marginea şi nesfârşirea se confruntau încă o dată, cu un fel de solemnitate surdinizată, căci impunătorul prag de lume pe care mă aflam obliga la modestie şi smerenie, la reevaluarea propriilor dimensiuni omeneşti, prea omeneşti. Reveneau, cu logica lor subterană, obsesia risipirii de sine, ca a stropilor de apă sfărâmaţi de pietre, în simbioză cu cea a geometriei şi reînchegărilor nesigure, însă şi sentimentul unei anume solidarităţi cu materia eternă şi mereu schimbătoare. Marea din faţa mea intra zilnic în dialog cu „marea interioară“, îndemna la „rezumate“ şi bilanţuri ale biografiei, genera impresii dinspre decorul imediat, ce se asociau la rândul lor unor trăiri depuse în memoria afectivă cu ani în urmă, reînviau şi ecouri de lectură pe care le simţeam deplin integrate „orei“ prezente. Registrul denotativ, (auto)referenţial al textelor îmi pare acum că-l depăşeşte copleşitor pe cel al medierilor metaforic-simbolice, impactul concretelor din vecinătate aproape că impunea o asemenea relaţie, în care confesiunea, ca notaţie de stări subiective, tindea să facă corp comun cu „impresiile“ oferite de peisaj. „Dificilele raporturi dintre gramatică şi sânge“ reapar la o pagină, într-un discurs mult mai degajat, eliberat de crispările de altădată, viaţa şi textele se reconciliază, urmând unui proces tot mai des remarcat de cititorii ultimelor cărţi.

Una dintre cronicile care mi s-a părut că exprimă cel mai exact ceea ce voiam să comunic în acest moment poetic a fost scrisă de tânărul critic Alex Goldiş, iar faptul că cineva de vârsta lui a putut fi sensibil la mesajul târziu al vârstnicului autor m-a emoţionat în mod particular, încurajându-mă să cred că o lirică „tardo-modernistă“ rămâne lizibilă, integrându-se fără dificultate sensibilităţii contemporane. De fapt, şi Alex Goldiş înregistrează evoluţia deja remarcată în ultimele volume dinspre „bibliografie“ spre „biografie“, reamintind ca element specific în raport cu congenerii de la 1960 „conştiinţa imposibilităţii de a se apropia nemediat de natura şi viaţa elementară“. Şi face imediat o remarcă importantă: „El nu va extrage însă dintr-o asemenea observaţie concluzii textualiste întorcând spatele realităţii, ci va prefera, în schimb, să pună în scenă această ciudată neputinţă. Căci, într-adevăr, aproape toate poemele lui Ion Pop sunt frânturi nostalgice după un ‚hors texte’, rostite de vocea unui copil bătrân, suprasaturat de lecturi. De aici retorica egală, stinsă, «cuminte», în opoziţie aproape programatică cu desfăşurările grandilocvente ale şaizeciştilor“. Prezenţa în continuare a „livrescului“ e înregistrată, cum era de aşteptat, dar criticul scrie că, „fără a pierde nimic din pudibonderia elegantă şi din delicateţea unui spirit prin excelenţă livresc, poezia lui Ion Pop începe să se radicalizeze în sensul autenticismului… Plăcerea asocierilor intelectuale şi a desfăşurărilor regizorale complexe lasă loc unei formule tranzitive (hieroglifele, încifrările, figurile de stil în general sunt din ce în ce mai reduse numeric) în care, însă, pasiunea pentru generalizare sau esenţializare face casă bună cu biografismul… Permanenta nostalgie după autenticitate, adevărată obsesie ordonatoare a poeziei lui Ion Pop, pare să se rezolve, într-un fel, prin contactul cu această limită geografică absolută.“ Iar în concluzie: „Fără a ieşi nicio clipă din propria formulă – contuzii ale înfruntării încrâncenate dintre viaţă şi scris se văd încă la suprafaţa discursului –, Ion Pop a reuşit s-o deturneze într-o asemenea măsură, încât e greu de aproximat cum va arăta volumul următor al poetului. De urmărit, în orice caz, cu interes maxim“ (Alex Goldiş, În faţa mării, la marginea textului, în Ziarul financiar / Ziarul de duminică 12 august, 2011).

La o lansare publică a acestui volum următor, acelaşi critic făcea într-adevăr, generos, proba „interesului maxim“ cu care a urmărit mersul lumii poetice comentate, căci Casa scărilor, tipărit în 2015, îi părea a fi continuat şi definitivat oarecum procesul de împăcare dintre viaţă şi texte, menţinute în tensiune atâta vreme, reconciliate şi la nivelul limbajului, al unui discurs poetic care se mişcă liber printre formule şi convenţii de vârste literare diferite, cu o marcată conştiinţă a lor, însă integrându-le firesc într-o perspectivă proprie.

………………………………………………………

Ce poate spune autorul într-o asemenea situaţie? Un fapt oarecum nou, pentru mine, a fost mica „explozie“ epico-lirică a poemelor „lungi“, vreo patru-cinci, începând cu Cravata lui Gellu Naum. Pretextul real al acestuia e mărturisit încă în prima strofă – Doamna Lygia Naum mi-a chiar dăruit, ca pomană-amintire, una dintre cravatele poetului cu care comunicasem foarte bine în ultimii ani, iar obiectul cu o mare încărcătură afectivă a putut căpăta, la un moment dat, şi o sarcină simbolică asimilabilă unor motive obsedante ale poeziei mele de până atunci. „Cravata“ convenţional-academică fusese nu o dată evocată ca variantă simbolică a mai vechii „cuminţenii“, temperamentale, dar condiţionată şi din exterior, cum am mai spus, printre „variaţiunile“ temei mai largi a marginii şi limitei; cu oscilaţia, mai apoi, între sentimentul constrângerii „geometrice“ clamate, în stări de criză extremă, drept soluţie de refacere a unităţii periclitate a subiectului. Ieşirea din „cuviinţă şi din pravili“, formulă blagiană pe care am mai citat-o ca expresie a transgresării „cenzurilor“ convenţionale, se impusese treptat, cum s-a putut constata mai ales de la Elegii-le în ofensivă încoace, dar primea mai nou accente imperative, pe fondul – pe care nu am de ce să-l ascund – al unei radicalizări explicabile contextual a atitudinii mele civice, de om revoltat contra netrebniciilor zilei patronate de o clasă politică pusă pe căpătuială, coruptă, lipsită de orice simţ etic. Un individ vulnerabil intrase în conflict cu o societate profund rănită şi ea, iar această stare de maximă tensiune şi revoltă a antrenat, cum se vede, discursul aluvionar al poemului în care se puteau regăsi, inevitabil, un număr însemnat de referinţe culturale topite în noua variantă de „urlet“ al fiinţei ultragiate. „Dezlegarea“ cravatei simbolice era, aşadar, prilej de formare a unei eliberări pe toate planurile, inclusiv cel metafizic, ca într-un final de recviem…

Un soi de bocet amplificat e, de altfel, şi Recviem în tren, omagiu târziu adus victimelor tinere jertfite în sângeroasele „evenimente“ din Decembrie 1989, modelat însă tot prin asocierea intimă dintre livresc/poetic şi existenţial: imaginata mamă-profesoară de Română a tânărului jelit încearcă un soi de consolare simbolică prin invocarea unor citate poetice de manual, fără ca acest paliativ sufletesc să poată ascunde realismul brutal, deloc simbolic, al regizorilor „revoluţiei în direct“. O punere, aşadar, în cumpănă, din nou, a ecuaţiei fragile dintre viaţă şi texte, cu procentul de ironie amară, de data asta şi a Istoriei… Tot un „accident“ de viaţă, altminteri minor, a fost pretextul poemului Mâna ruptă, care mi-a oferit, cum au observat şi alţii, ocazia unor amplificări destul de ramificate a referinţelor culturale, urmând aceleiaşi vechi-noi tendinţe de asociere până la osmoză a faptului trăit nemijlocit, oricât de banal, cu date ale unor experienţe spirituale mai „înalte“, acumulate în timp.

„Ocazional“ e, de fapt, şi poemul Casa scărilor, cu puncte de plecare pe jumătate mărturisite chiar în text. Ţinusem, într-adevăr, un fel de discurs, inevitabil sentimental şi patetic, la aniversarea a patruzeci şi cinci de ani de existenţă a revistei Echinox, făcând, între altele, elogiul prieteniei şi al poeziei de o anumită ţinută estetică şi morală, introducând în rostire şi cunoscuta propoziţie dostoievskiană după care „frumuseţea va salva lumea“. Or, imediat după ieşirea de la reuniunea festivă, la care participaseră „echinoxişti“ din toate generaţiile, cu lecturi de versuri îndeajuns de diversificate stilistic şi valoric, m-am oprit câteva minute în faţa a vreo patru-cinci tineri, încă studenţi filologi, cărora am simţit nevoia să le spun câteva lucruri, cu bătaie spre noile moduri de a scrie ale generaţiei lor, caracterizate, sumar şi simplificator, desigur, drept „minimalist-mizerabiliste“. Noul mic discurs, ţinut acum în modesta casă a scărilor a Facultăţii, fusese de fapt provocat de lectura micului volum de debut al lui Ştefan Baghiu, poetul de douăzeci de ani, dublat de un critic foarte promiţător, beneficiind – ştiam – de o educaţie aleasă, cunoscător de muzică clasică, cu lecturi deja substanţiale, care evocase într-un poem o scenă de cabaret actual într-un limbaj cam frust, la limita vulgarităţii, cu intenţia, desigur, de a şoca, în pas cu alţi confraţi de vârsta lui, prin autenticitatea programat-neconformistă a notaţiei strict tranzitive a unor situaţii şi stări. Ceva din mecanismul reparator, ca să zic aşa, al noului meu mod de a scrie s-a declanşat încă o dată, atrăgând o amplă suită de asocieri „livreşti“ convocate spre a atenua, cumva, prin reverberaţia cultural-spirituală a elementelor puse în ecuaţie imagistică, trivialitatea de care ne izbim zilnic în ultima vreme. „Predam“ atunci ca pe vremea când eram dascăl la această instituţie, o mică lecţie de poetică în care purul şi impurul, esteticul şi extra-esteticul se conjugau, aspecte ca şi accidentale de ordin biografic şi de „viaţă imediată“ erau aduse în nobile vecinătăţi simbolice, cu supape spre metafizic, – pentru a ajunge, în cele din urmă, la bănuiala că tot acest discurs e rostit cumva în gol şi la un sentiment de înfrângere dureroasă a unui mod de a fi în lume controlat de alte reguli, în total contrast cu cele descoperite dintr-odată drept „depăşite“, marginalizate, uitate. Coborând multele trepte emblematice evocate, a trebuit să-mi dau seama că mă aflu, judecând lucrurile „la scara 1/1“, în foarte puţin poetica, reala casă a scărilor, ce refuza – intuiam – în mintea foarte tinerilor mei ascultători, să facă saltul dinspre concretul trăirii spre etajele sau subsolurile în palimpsest ale experienţei cultural-spirituale în care eu mai credeam. De aici şi finalul brusc, mărturisind o revelaţie zguduitoare, a morţii nu doar personale, ci a unui întreg univers de sensibilitate, încă productiv la ironizatul, mai nou, „tardo-modernism“. Concluzie elegiacă, evident, ce nu mi-a interzis, mi se pare, înţelegerea mutaţiilor de sensibilitate şi viziune asupra lumii din scrisul celor mai recenţi poeţi, întâmpinat, totuşi, cu destule rezerve, tocmai din pricina unei amnezii sărăcitoare, ce limitează grav, din păcate, orizontul spiritual în care s-ar cuveni, cred, să se înscrie, cu angajamentul său existenţial fortificat, discursul liric. Voi spune, însă, lărgind cumva câmpul de observaţie, că, oricât de reticent faţă de modul de a scrie al unei părţi din generaţia tânără, zisă „douămiistă“, discursul „neomodernist“ (inclusiv al meu) a avut în ultimii ani şi mai are de profitat de noile şocuri la care obligă contextele socio-culturale, să înregistreze mai atent şi mai percutant date ale vieţii imediate considerate altădată ca „inestetice“, „nepoetice“, tocmai fiindcă s-a schimbat ceva esenţial, poate ireversibil, în existenţa omului de lângă noi. Asta nu înseamnă că nu e de regretat şi de deplâns suita de abdicări ale umanului de la o condiţie a sa mai înaltă sub raport spiritual, care îi asigura, prin cultură şi educaţie… umanistă, o consistenţă, ca să zic aşa, destinală, pe măsura definiţiei sale ca fiinţă superioară în univers. Întorcându-mă la propriul scris, voi mărturisi fără ocoluri că trăiesc tot mai tulburat această stare de tensiune şi confruntare permanentă, elegiac profitabilă, întrucât obligă la repunerea unor întrebări ce par a fi tot mai marginalizate dintr-un fel de comoditate relativizantă, ca şi generalizată în lumea în care până şi adevărul poate fi numit „post-adevăr“…

………………………………………………………

A fi trăit printre cărţi şi a fi simţit cultura ca experienţă de viaţă nu cred deloc, aşadar, că e „ruşinos“ şi nici neapărat sterilizant. Poeţi substanţial hrăniţi de Bibliotecă au existat dintotdeauna şi nu toţi au fost sancţionaţi ca handicapaţi ai simţirii autentice. A depins mereu, desigur, de capacitatea lor de a transmite din acest spaţiu ceva cât de cât esenţial despre viaţa lumii şi a lor în lume. Am încercat şi eu, bucurându-mă, măcar din când în când, de câte-o reuşită ce nu-mi dă dreptul, în orice caz, la nicio infatuare. Epoca noastră se arată, evident până la stridenţă, tot mai puţin interesată de şi sensibilă la universul cărţii, prinsă cum e, şi în chipul cel mai dramatic şi adesea tragic, în vârtejul evenimentelor unei istorii necruţătoare şi cinice, obligând la satisfacerea interesului imediat, care nu prea mai lasă loc decât pe spaţii foarte restrânse, ca de chilii medievale, meditaţiei „înalte“, şi în care fizicul brut-realist tinde să elimine până la ştergerea completă meta-fizicul. Taxată rapid drept „elitistă“, cultura umanistă e stigmatizată de mulţi în numele consumului „democratic“ al produselor spiritului, numai că acestea ajung să se degradeze îndeajuns până la presupusul destinatar, pentru a nu mai fi cu adevărat eficiente şi efectiv modelatoare. S-ar părea, de altfel, că nici nu se mai doreşte asta. Cultura de masă, botezată a loisir-ului, a divertismentului, într-o societate a spectacolului generalizat, tinde să ia locul – variantă târzie a ironicului dicton antic „panem et circenses“ – faptului de creaţie spirituală exemplar. „Noi muncim, nu gândim“, formulă a altui spirit, „primar agresiv“, pe care am auzit-o nu prea de mult în imediata noastră apropiere, îi poate fi asociată ca un pandant odios, într-o lume a tuturor manipulărilor, profitabile în fel şi chip pentru cei tari şi mari, facilitate de educaţia din ce în ce mai precară a mulţimilor ce trebuie, desigur, să trăiască înainte de a-şi putea permite să „filosofeze“… „O, cum omul a devenit concret!“, mai putem rosti o dată, cu Bacovia, obligaţi să reflectăm la soarta atâtor marginalizaţi şi la propria noastră precaritate, re-umanizând, într-un fel, şi poezia, însă fără a neglija pierderile suferite pe plan înalt-spiritual. Ştim tot atât de bine că „nu numai cu pâine trăieşte omul“ şi că o parte esenţială din umanitatea lui e condiţionată de o cugetare ca aceasta. Minimalism, mizerabilism sunt cuvinte încă în circulaţie la cei mai tineri poeţi şi liber este oricine să se complacă în condiţia de „aparat înregistrator“ al unor elemente de „viaţă imediată“ epidermică, opacă la răsfrângeri de adâncime sau de înalturi, şi nu i se interzice nimănui să-şi restrângă universul real/imaginar la ambianţe reziduale, crezute mai autentice. Mai autentice, poate, pentru că doar atât poate trăi în orizontul sărac şi limitat al privirii mioape, pe care îl refuză altor lumini.

………………………………………………………

Criticul şi istoricul literar va fi avut şi el un rol în configurarea acestui mod de a scrie versuri. „În ţinutul în care totul a fost spus“, comentând texte ale unor generaţii diferite, cu stiluri foarte deosebite şi ele, au avut timp să câştige o acută conştiinţă a convenţiei literare, întreţinută fără îndoială şi de frecventarea îndelungată a spaţiului poetic avangardist. Fundamentală, relaţia complexă dintre trăire şi expresia ei transfigurată/desfigurată a pătruns oarecum de drept şi în reflecţia şi imaginarul poetului, cu urmări când inhibante, când de eliberare, încurajând vrând-nevrând şi propria voinţă de autenticitate, care a fost a unei mari părţi a poeziei moderne. Jocul dintre „pur“ şi „impur“ în expresia lirică, dintre medierile simbolice stratificate şi tranzitivitatea notaţiei confesive a putut fi descoperit şi trăit, cu intensităţi diferite, pe întreg acest parcurs, cu atât mai mult cu cât zisa „obsesie modelatoare“ a micului univers poetic a fost, îmi pare, tocmai aceea a raportului dificil dintre trăit şi scris, cu multiplele sale variante, implicând o permanentă punere în chestiune a „convenţionalului“, în accepţiunile sale, foarte diverse şi ele. Dacă s-a putut constata, într-un târziu, o anumită conciliere şi echilibrare dintre cele două planuri, ea se datorează, fără îndoială, şi acestei continue interogaţii „critice“ şi „auto-critice“ relativizante, care a împiedicat „încremenirea în proiect“, fie el cel numit „tardo-modernist“, fie cel al unui „autenticism“ minimalist-tranzitiv, prea puţin exigent faţă de sine şi de mersul lumii. Cu o nuanţă de ironie, m-am autodefinit şi eu în mai multe ocazii drept un „modernist târziu“, dar mi se pare că am interpretat această personală întârziere şi ca pe un avantaj: am putut lua, pe parcursul scrisului meu şi al confraţilor de aceeaşi vârstă poetică, mici-mari distanţe, mereu benefice, rămânând totuşi fidel în esenţă unei viziuni asupra lumii pentru care o anumită ţinută spirituală a omului întreg, cu corespondentul în expresia estetică a scrisului, nu încetează să fie o condiţie fundamentală.

* Din capitolul final al cărţii Poezia românească neomodernistă, în curs de apariţie.