a8

Istorie evreiască şi klezmer la TIFF

Anca Filipovici

După ce a animat Clujul mai bine de o săptămână, TIFF 2017 s-a încheiat, se pare, cu noi recorduri de audienţă şi, în linii generale, cu satisfacţia unei ediţii reuşite. Locaţii multe, unele inedite, competiţii, evenimente speciale, Alain Delon, filme şi documentare bune şi mai puţin bune, dar de o mare diversitate. De altfel, diversitatea abordărilor şi a genurilor pare să fi fost un scop în sine al programului. Am remarcat, în calitate de consumator amator de film – care a bifat o selecţie destul de restrânsă şi subiectivă de vizionări – prezenţa unor producţii care au abordat direct sau tangenţial subiectul identităţii etnice şi al fragmentelor de istorie europeană şi românească ce integrează acest subiect. Cultura şi istoria evreiască nu au făcut excepţie, cu atât mai mult cu cât acestea rămân subiecte inepuizabile prin interpretări şi detalii inedite. Trec succint prin patru producţii pe temă (deşi, poate, vor mai fi fost şi altele).

O abordare neconvenţională asupra memoriei Holocaustului apare în documentarul german Austerlitz (2016, regizor Sergei Loznitsa). Producţia explorează vizual o temă studiată de antropologia recentă, legată de impactul lagărelor asupra turiştilor vizitatori, cu accent pe tendinţa de industrializare turistică a tragediei. Reproducerea traumelor prin accesul la lagăre ca loc al memoriei poate funcţiona ca un mecanism de păstrare şi consolidare a acestei dimensiuni identitare a existenţei evreieşti. Pentru ne-evrei, contactul cu un astfel de sit istoric are o încărcătură diferită, căci raportarea se face de cele mai multe ori din perspectiva prozaică a turistului, o ipostază, în definitiv, legitimă.

TIFF a plasat sub reflectorul istoriei evreilor şi spaţiul românesc, fiind cadrul de premieră pentru documentarul-eseu Ţara moartă (2017), al regizorului Radu Jude. Producţia pune în discuţie un subiect dificil şi încă incomod (ca atare, şi reacţiile mocnite ale unora din sală): antisemitismul în societatea românească la finalul anilor ’30 şi Holocaustul din România. Combinaţia de surse aleasă de Radu Jude mi se pare însă discutabilă: jurnalul lucid al medicului evreu Emil Dorian şi o selecţie din colecţia de fotografii a lui Costică Acsinte. Introducerea în circulaţie a jurnalului, binecunoscut specialiştilor, dar mai puţin publicului larg, este, într-adevăr, un merit important. Scrisul lui Dorian înregistrează progresiv, fidel, transformările politico-sociale şi starea de spirit instaurate la finalul lui 1937, odată cu primele măsuri anti-evreieşti ale guvernului Goga-Cuza, trecând apoi prin dictatura regală, guvernarea naţional-legionară, pogromul de la Bucureşti, guvernarea antonesciană şi noul regim postbelic. Sursa este însă o piesă memorialistică, prin definiţie subiectivă, iar fotografiile lui Acsinte, singure, asigură mult prea puţin o validare a informaţiei pentru un public larg şi greu de acomodat cu asumarea istoriei. Intenţia a fost, probabil, de a valorifica, „2 în 1“, o sursă scrisă şi una vizuală, ilustrând paralelismul vieţii populaţiei creştine din Slobozia cu cea a evreilor bucureşteni din aceeaşi perioadă. Dar, în mare măsură, paralelismul este doar ceea ce însuşi termenul denotă. Românii din Slobozia şi evreii-victime ale pogromului din Bucureşti au destine care nu par că s-ar pune în valoare unele pe altele, uneori nici măcar prin antiteză. În fine, caracterul de eseu al documentarului lasă deschisă calea spre interpretări şi abordări alternative.

Radu Jude se apropie însă discret, dar pertinent, de condiţia evreului român în România anilor ‘30, prin filmul Inimi cicatrizate (2016), după romanul omonim al scriitorului evreu Max Blecher. Linia scenariului urmăreşte avatarurile psihicului şi corpului uman captive tuberculozei osoase prin personajul Emanuel, un tânăr evreu hiperconştient în faţa bolii. Cotidianul sanatoriului pentru tuberculoşi de la Carmen Sylva este minuţios reconstruit, în acelaşi ton al lumii paralele, mărginite de viaţa din afară de gratiile patului de spital. Asocierea dintre imagine, sunetele intercalate ale valurilor mării şi modul de manifestare a bolii loveşte de multe ori în „măduva” spectatorului. Pe lângă valenţele artistice ale filmului, se disting însă interacţiunile dintre colegii de suferinţă, ca prilej pentru tranşarea evenimentelor politice ale anilor 1937-1938, implicând fascinaţia legionarismului şi modul de raportare a evreului român la transformările Europei. De altfel, ca şi în Ţara moartă, acorduri şi versuri legionare asigură frecvent fondul sonor.

Continuând pe această linie a etnicului, documentarul Exod de suflete (Ungaria, 2016) al regizorului Csaba Bereczki s-a remarcat ca una dintre cele mai reuşite pătrunderi în istoria şi cultura europeană evreiască de rit aşkenaz din secolele trecute. „Exodul“ indică o călătorie iniţiatică, în sens invers, dinspre vest spre est, a trupei de klezmer The Brothers Nazaroff, alcătuită din muzicieni stabiliţi în America de Nord, dar cu rădăcini europene. Yiddishland-ul este reconstruit simbolic, dinspre Montreal către estul Europei, cu opriri în fostele mari centre urbane ale istoriei evreilor: de la Paris, Berlin, Budapesta, până la Sighet, Botoşani, Chişinău şi Oradea. Ceea ce pare iniţial o excursie a exuberanţei pe acorduri de klezmer, reflectă de fapt o lume aproape dispărută ce mai dăinuie prin comunităţi restrânse şi prin locuri ale memoriei.

Subiectul lui Csaba Bereczki nu e inedit. Printre alţii, de refacerea unor geografii simbolice s-a ocupat încă din anii ’80 şi regizorul şi muzicianul american Yale Strom, pionier al mişcării revival pentru muzica tradiţională klezmer. Exod de suflete nu reprezintă atât un documentar muzical (deşi conţine un repertoriu bogat şi captivant; nu se poate să nu dai din picioare în timpul filmului), cât un documentar despre identitate, despre preluarea critică a istoriei evreilor europeni de către generaţiile de evrei născuţi sau stabiliţi în America. Câteva opinii directoare se desprind din discuţiile cu aceşti artişti. Evreitatea nu ar avea nevoie de o ţară a sa, ci, mai degrabă, de spaţiu şi timp. Ca aluzie la nomadism, la apetenţa pentru călătorie, cosmopolitism, unul dintre artişti conchide: în fiecare om poate fi un evreu. Din această perspectivă, protagoniştii nu sunt ataşaţi de Israel, pe care nu îl percep ca patrie. Ei nu vorbesc ebraica, unii nici nu au vizitat ţara, privind ţinutul ca un tărâm mult mai străin decât Europa.

Fiecare membru al trupei îşi expune la un moment dat perspectiva asupra asumării şi explorării identităţii etnice, asupra Holocaustului şi a memoriei acestuia, într-o manieră oarecum detaşată, indicând distanţa generaţională şi geografică de acest subiect. Acordeonistul Daniel Kahn accentuează, referitor la muzeul Holocaustului din Berlin, că acest subiect nu face parte din „conversaţia” sa, admiţând că un astfel de edificiu este poate util celor care nu au auzit de Holocaust. În acelaşi timp, punând sub semnul întrebării proporţiile şi semnificaţia momentului istoric şi a muzeului ca loc al memoriei, Kahn critică antinomia dintre un edificiu „atât de frumos” care să amintească de o istorie „atât de urâtă“. Tânărul muzi­cian din Detroit e poate cel mai expresiv protagonist al documentarului prin comentariile sale dezinvolte. El este şi cel care atrage atenţia asupra dramelor altor popoare, dar şi asupra modului în care conflictul dintre Israel şi Palestina a divizat lumea evreiască.

Prin întoarcerea la trecut, noile generaţii de evrei americani privesc, mai ales, către prezent şi viitor, cu toată încărcătura nefastă de după 9/11. Nu sunt marcaţi de resentimente, ci de dorinţa de a descoperi origini, de a clarifica identităţi.

Ceea ce contează până la urmă e că diferitele forme ale memoriei transpuse prin turism istoric, călătorie, muzică sau film sunt surse ale cunoaşterii, înlesnind înţelegerea trecutului. Din această perspectivă, introducerea unor astfel de producţii în cadrul TIFF nu poate fi decât de bun augur.