a6

Portret

Iulian Boldea

Critic şi istoric literar, eseist, poet, prozator şi dramaturg, profesor de literatură română la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba-Iulia, Constantin Cubleşan dovedeşte, prin cărţile sale, de la Miniaturi critice, Opera literară a lui Delavrancea, Opera literară a lui Pavel Dan, Caragiale în conştiinţa critică, Clasici şi moderni, până la Constantin Virgil Gheorghiu – aventura unei vieţi literare (2016), o intuiţie fină a sensurilor operelor interpretate, o capacitate fermă de a discerne valorile, precum şi o certă pasiune a documentului literar, comentat cu rigoare şi tact critic. Dedicându-se cu perseverenţă universului complex al eminescologiei, Constantin Cubleşan a publicat mai multe cărţi ce surprind, comprehensiv şi exigent, avatarurile receptării creaţiei eminesciene: Eminescu în conştiinţa criticii (1994), Eminescu în perspectivă critică (1997), Eminescu în orizontul criticii (2000), Eminescu în oglinzile criticii (2001), Eminescu în universalitate (2002), Eminescu în reprezentări critice (2003), Eminescu în privirile criticii (2005), Eminescu în comentarii critice (2008), Eminescologi clujeni (2011). Sunt, toate acestea, cărţi ce dovedesc competenţa cu care Constantin Cubleşan a ştiut „să discearnă diversitatea şi specificitatea problematicii circumscrise în noile studii eminesciene, relevând contribuţia fiecăruia în parte, neezitând să facă şi amendamentele necesare”, în măsura în care aceste volume „prezintă o imagine pluridimensională asupra explorărilor întreprinse în labirinticul continent biografic şi ideatic eminescian, de critici şi istorici literari mai tineri sau mai vârstnici, dar care aduc împreună noi puncte de vedere, perspective inedite, mijloace de investigare înnoitoare, proprii epocii contemporane, precum şi luări de poziţii polemice“ (Teodor Vârgolici). La aceste incursiuni în eminescologie se adaugă intuiţiile hermeneutice ale criticului din Luceafărul şi alte comentarii eminesciene (1998) sau Eminescu. Ciclul schillerian (2006).

Cartea Din Mansarda lui Cioran (2007) reconstituie profilul filosofului român aflat „pe culmile disperării“, cu o conştiinţă nefericită şi alienată, torturat de interogaţii şi dileme, morale şi identitare, de radicalismul fervorii şi de tentaţiile abuliei. Pentru Cioran, moralistul este, aşa cum observă Constantin Cubleşan, cel care „denunţă relele imanente, indiferent oricărui fel de societate, el exprimă şi atacă vremea lui, totodată depăşind-o: cu alte cuvinte, veninul lui poartă o dată istorică anume“. Biografia lui Cioran este dedusă din avatarurile epistolarului (gen care estompează oarecum vanităţile sau orgoliile), astfel încât scrisorile oferă „complexul moral al trăirilor esenţiale, de-a lungul vremii, a unei conştiinţe mereu torturată de neliniştea contactului cu lumea în care s-a simţit, oriunde, străin“. Notabile, prin expunere, argumentare şi stil critic sunt cărţile lui Constantin Cubleşan consacrate lui Rebreanu (Romancierul Rebreanu, 2001; Nuvelistul Rebreanu, 2012; Liviu Rebreanu. Zece ipostaze ale romanului, 2013) sau Lucian Blaga (Dicţionarul personajelor din teatrul lui Lucian Blaga, carte coordonată de criticul clujean, în 2005 şi Lucian Blaga – Dramaturgul, 2010).

Cartea dedicată dramaturgiei lui Blaga e structurată ca o succesiune de eseuri, cu titluri sugestive: Copleşitoarea tristeţe a renunţării (despre piesa Anton Pann), Realismul mitic (Avram Iancu), Îngerii rătăciţi (Cruciada copiilor), Reprezentarea mitologică a vieţii (Înviere), Demonul şi arhanghelul (Ivanca), Drama eternului feminin (Daria), A doua venire (Zamolxe) etc. Criticul decupează trăsături caracteristice, focalizând interesul hermeneutic asupra aspectelor revelatorii ale operei, cu o certă deschidere spre un orizont al sintezei: „Toate aceste demersuri dramatice ilustrează idei, le justifică în plan artistic, le demonstrează dincolo de încleştarea pe planul caracterologic al conflictualităţii piesei. Este de fapt una din modalităţile teatrului expresionist, în structura căruia dramaturgia lui Lucian Blaga se aşează, dimensiunea interiorităţii, a trăirilor conştiinţei subiective, lăuntrice, primând în totul“. Percepţia criticului depăşeşte detaliile şi suprafeţele textului dramatic, circumscriind nuclee mitice, scenarii simbolice sau personaje cu aură iniţiatică: „În drama lui Lucian Blaga, Meşterul Manole – care nu este «mister păgân» ca Zamolxe – ideea ce stă la baza conflictului eroului principal cu sine însuşi, de la un moment dat încolo, şi cu Dumnezeu, mai la început, se justifică în tocmai această proiecţie de sacralitate a unui angajament ziditor“. Interpretarea piesei Zamolxe relevă particularităţile paradigmatice ale dramaturgiei lui Blaga. Criticul subliniază latura „profund religioasă şi sentenţios vizionară“ a operei, care „emană un vizionarism mistic/misterial pe care îl regăsim în întreaga operă a lui Lucian Blaga, dezvoltat şi afirmat din diversele ipostaze ale gânditorului filosofic“. Comentariile atente, riguroase, clare ale teatrului lui Blaga denotă o perspectivă analitică vie, dinamică, echilibrată, care favorizează descifrarea toposurilor şi a procedeelor dramatice, fără ca autorul să fie nevoit să recurgă la excese de rafinament analitic. Rezultă, de aici, fineţe a interpretării, o frază critică temperată, dar şi o paletă argumentativă adecvată, fundamentată constant pe recursul la concretitudinea textului.

O carte de istorie literară, cu finalitate didactică mărturisită şi asumată, este În jurul începuturilor romanului românesc (2011), structurată în două secţiuni (Orizonturi şi Repere), în care reflecţiile cu aspect teoretic se îmbină cu incursiunile descriptive în istoriografia mai veche sau recentă ataşată obiectului de studiu (de la Nicolae Iorga, Dinu Pillat, Mircea Zaciu, la Dan Mănucă, Paul Cornea, Nicolae Manolescu sau Ioana Drăgan), în comentarii ce transcriu principii, forme de investigare, procedee sau, pur şi simplu, „voci“ critice al căror timbru inconfundabil e descris cu acribie de exeget. Se remarcă, din această întrepătrundere de ipoteze, argumente şi reflexe hermeneutice, distincte şi totuşi convergente, conturul particular al începuturilor romanului românesc (de mistere, romantic, istoric, social etc.), cu relieful său sinuos, alcătuit din imitaţii, traduceri, migrări şi translaţii de procedee sau de teme. În cea de a doua secţiune, Repere, Constantin Cubleşan recurge la instrumentarul exegezei, pentru a opera incursiuni analitice în orizontul câtorva dintre creaţiile ce alcătuiesc fauna şi flora romanului românesc de început, de la Istoria lui Alecu Şoricescu, de Ion Ghica, sau Tainele inimei, de Mihail Kogălniceanu, la Ciocoii vechi şi noi, de Nicolae Filimon, ori Ursita, lui Hasdeu. Constantin Virgil Gheorghiu – aventura unei vieţi literare (2016) e o incursiune detaliată şi riguroasă în existenţa şi opera unui scriitor care „şi-a valorificat, cum puţini alţii, biografia” şi care oferă, în „halouri de baladă şi legendă, vibraţia unor trăiri fruste în ţinuturile montane, păduroase, ale nordului Moldovei, cu sugestii dintr-un trecut mitologic”, cristalizând, în substanţa operelor, „un profund umanism şi o netăgăduită (subsumată) dragoste de ţară, sub marca unui anume parfum exotic învăluitor pentru destinele fabuloase ce se împlinesc ori se ruinează aici într-un spaţiu mirific”.

Irina Petraş constată, pe bună dreptate, că însuşirea esenţială a scrisului critic al lui Constantin Cubleşan este „fidelitatea cu care citeşte textul/textele unei epoci”. Unghiurile de percepţie critică, perspectivele de analiză, focalizările eficiente redau identitatea unui demers critic ce reuneşte, dincolo de admiraţia subiacentă ataşată spiritului operei, vocaţia sintetică şi tensiunea analitică atentă la detaliile cele mai insesizabile ale textului.