a29

Amadeu Vidal i Bonafont

Amadeu Vidal i Bonafont (Barcelona, 1973) este inginer silvic şi lucrează ca expert al asociaţiilor de proprietari forestieri, mai ales în domeniul restaurării pădurilor incendiate, muncă pe care o îmbină cu poezia. A publicat peste zece volume de versuri, distinse cu importante premii catalane, printre care premiul de debut „Amadeu Oller“ (1991) şi Premiul „Màrius Torres“ pentru ultima sa carte, Juny [Iunie] (2011). Este inclus în Diccionari de la literatura catalana(Barcelona: 2008). (Xavier Montoliu Pauli)

 

Prima iubire

Vaporoasă, născută din aburul oglinzilor,

mă vizitezi, prin perdele,

cu ochi luminoşi de a treia elementară.

Şi rămânem aşa, ne privim

ca doi absenţi ciudat de fericiţi,

ne încărcăm bateriile cu iubire pură,

intangibilă, ADN-ul

tuturor replicilor viitoare

ce ne vor brăzda diamantul moale

pe post de inimă.

Nemişcaţi ca întâia oară,

vom rămâne aşa, hrănind dorinţa

fără să ştim ce să ne spunem, fără a intui

vreo spărtură în sfială.

Suntem mierea lipită pe fundul, îngust, al unui

borcan, unde nu ajungem cu linguriţa.

 

 

 

Heavy Metal

„Nu pune muzică cu mâinile ude”

                                                          Mama

 

 

Ar fi trist, ridicol, cum ai fura prea puţin,

să te electrocutezi ascultând muzică gregoriană.

 

 

Scot braţul din apă, îl întind

şi dau volumul la maxim: Metal Heart,

Metal Heart! între mari valuri

 

 

Fulgere şi tunete se contopesc

cu pâlpâirile unui neon agonic.

Prin vene-mi înoată nemâncate piranha

care nu simt sângele gratuit.

Cum au intrat, n-am idee,

misterul muştei prinse

în geamul dublu al unei ferestre.

Acum aş putea trăi mort zile-n şir

cât timp nu bate nimeni la uşă.

Căci ca să mori de tot e nevoie să îţi dai seama,

e nevoie ca lumea să constate,

ca în orarul de lucru un funcţionar de bancă

să blocheze depozite şi conturi,

să anuleze ipoteci şi coduri secrete,

să declare un client mai puţin pentru

cutia poştală plesnind de extrase monotone,

de oferte neruşinate din trei rânduri

şi două pagini de scris mărunt.

 

 

Nu ne iubeşte dezinteresat decât

cine ne-a văzut născându-ne şi crescând vulnerabili.

Iată singurătatea inexorabilă a bătrânilor.

 

 

Vanitate

Ca atâţia alţii vreodată

nu am consumat sinuciderea. De teamă

că n-o să-mi suport tăcerea,

absenţa,

monotonia definitivă,

renunţarea la lupta pentru un strop de iubire,

pentru o nebănuită fărâmă de plăcere,

pentru un bănuţ găsit pe jos.

Nu am avut curajul să las baia

într-o stare ce-ar supăra-o pe bunica.

N-am fost în stare să-mi abandonez amintirile,

diamante fine care s-ar volatiliza

fără fluxul meu sangvin.

 

 

Mi-am dat seama la timp că, în pofida anilor,

încă sunt, ca voi toţi,

centrul magic al lumii, întrerupătorul

de care depind zilele.

 

 

Interzis

                                                Lui Guifré şi Mariei

Steagul galben

în paradisul blindat al unei fotografii.

Nelinişte-n mâini, ca râme

care sapă tuneluri la soare interzise.

Unul care vinde îngheţată strigând.

Moartea pentru întâia oară în cadavrul

fără ochi al unui pescăruş.

Valul gigantic deasupra mea,

vocea mamei certându-mă

din oaza prosopului

plină de cioburi colorate

pe care n-o să mă lase să le iau acasă.

Cine să vrea să locuiască

această stranie formă de frumuseţe,

să ai şase ani, tencuit cu nisip,

pe o plajă murdară din anii şaptezeci?

Dintr-o stranie bancă,

ridic mâna, strig: eu!

Dar din fundalul fotografiei

nu mă priveşte nimeni, nici n-a întrebat nimeni.

Nostalgia nu cere niciodată voluntari

şi dincolo de tăcere nu simţim

decât mai multă tăcere, strigăte gravate în oase.

În trecut nu este niciun loc liber,

nu lipseşte nimic, totul e asamblat imperfect

lângă drapelul roşu.

 

 

Sâmbure

Priveşte copiii cum plâng şi se insultă

în curtea fals eternă a şcolii.

Cei mai meschini vor conduce într-o zi lumea

cu sadism, cu un zâmbet gol

ca năpârlirea şerpilor. Prea târziu

vom descoperi c-ar fi trebuit să ne desprindem

când tatăl nostru era mai puternic decât al lor.

Înainte să ne jefuiască fericirea

să şi-o-nsuşească ca invidie şi-atât,

asemeni celui care fură cireşe şi îi putrezesc

fiindcă nu ştie să le savureze.

Traducere de Jana Balacciu Matei