a24

Cum despre…

Irina Petraş

1. Cum despre cărţi româneşti scriu, de zeci de ani, măcar o dată pe săptămână, recomand aici câteva cărţi străine. De-o bună bucată de vreme, lecturile mele nu se mai împart în lecturide plăcereşi lecturi obligatorii. Sunt toate „de plăcere“, căci nu mai am timp de risipit cu „demascarea“ cărţilor proaste – acestea mor, oricum, singure şi de la sine.Pentru vacanţe, adică pentru zile cu lecturi mai multe decât în zilele obişnuite, cele hărţuite de corvezi, aleg cărţi în engleză. Fie ele serioase ori ceva mai frivole, îmi dau cel mai puternic sentiment de vacanţă. Pentru a-mi linişti excesiv de conştiincioasa fire, obsedată de datorie şi de nepierderea timpului, îmi spun că fac exerciţii de limbă, deci „lucrez“. Citesc Agatha Christie, Ambrose Bierce, Virginia Woolf, P.D. James, Julian Barnes, Henry James, Tracy Chevalier, D.H. Lawrence, Ian ˝McEwan, într-o devălmăşie de timpuri şi perspective, şi cu o plăcere aproape senzuală, răspunzând peste ani plăcerii inocente din copilărie.

Iată recomandările:

Julian Barnes: toate cărţile lui îmi plac, dar mai ales Nimic de temut (tradus, incorect şi denaturant, cu Nimicul de temut; o carte senină şi profundă despre moarte şi muritudine) şi Cu ochii larg deschişi, despre Géricault, Delacroix, Courbet, Manet, Degas, Bonnard, Magritte, Lucian Freud şi lucrări ale lor pe care scriitorul britanic le priveşte şi le descoase cuceritor.

Dona Tartt, Sticletele, o carte de un rafinament aproape dureros crescând în jurul unui mic tablou al flamandului Carel Fabritius, elev al lui Rembrandt, mort de tânăr în explozia depozitului de pulbere din Delft (1654).

Karl Ove Knausgård, norvegianul, şi monumentala Lupta mea/Min Kamp – redescoperă savoarea şi sensurile profunde ale nimicurilor vieţii cotidiene, acea zonă în care zdrenţe ale unei ameninţate privacy încă funcţionează; nu e o proză minimalistă, mărunţită (adică spartă în fărâme şi micşorată), ci una de insistentă scrutare a detaliilor existenţei din credinţa că ele ascund şi tot ele pot revela un sens.

O mai adaug pe tânăra australiană Kate Morton, cu Casa de lângă lac şi Păzitoarea tainei, ambele apărute în traducere la Editura Humanitas, pe Raftul Denisei. Poveşti delicate, pline de mister, tapiserii din vorbe despre oameni şi complicatele lor întâlniri cu ceilalţi.

3. Mi-a plăcut o anecdotă pusă în seama lui Charlie Chaplin şi a prietenului său Geoges Simenon, cel care, înL’Age du roman, vorbea despre om ca singură vietate fascinată de spectacolul propriei sale vieţi reprezentat de personaje şi/sau actori. Privind forfota lumii, Georges exclamă: Câţi oameni nebuni, câţi nefericiţi pe lume. Chaplin îi răspunde: Tu ai cărţile, eu am filmele, ei, săracii, cum să se descurce?

Dar voi repeta aici o întâmplare de la Neptun. Asta şi fiindcă, de mine pusă la cale, dar în mare taină, am descoperit-o povestită de un mai tânăr coleg în Marea scriitorilor. Secretă, devenise bun public, şi-o putea asuma oricine. Aşadar, la Casa scriitorilor, în anii ’70-’80, ne întâlneam vară de vară cu Marian Papahagi şi Luci, Adrian Popescu şi Angela, Luci şi Eugen Uricaru, Doina Uricariu şi Paul Drogeanu, Grete Tartler şi Stelian Tăbăraş, Gheorghe Schwartz şi Ileana, Ion Mircea, Dinu Flămând, toţi cu odraslele din dotare.

Într-o vară, Laura, fiica mea, şi Ioana Uricaru, sătule să mai zacă la soare, cu neastâmpărul celor 12 ani ai lor, m-au întrerupt din lectura toropită şi mi-au cerut o idee: ce să (mai) facă? În acel an, Ghiuri Schwartz venise de la Arad cu un trofeu: o rudă de salam de Sibiu. Mândru de achiziţie, ne povestise tuturor că-l ţineau de merinde pe drum, la întoarcere – Giani, băieţelul lor cel blond, nu mânca altceva. Îl atârnase în balcon, la etaj, şi-l păzea ca pe ochii din cap. La Casă, graţie şi lui Acsin, administratorul, se mânca neînchipuit de bine (mai bine, se zicea, decât la celebrele „hoteluri ale partidului“!), însă în ţară nu se mai găsea aproape nimic „la liber“. Aşa că, în ciuda bunătăţilor cu care ne ospătam, într-o mirare, zi de zi, salamul lui Ghiuri rămânea un personaj.

Ei bine, cum tocmai citeam un spumos roman poliţist, nimic mai firesc decât să-mi treacă prin minte comèdia: „Şterpeliţi salamul, să vedem cum reacţionează“. Zis şi făcut. Prinse de joc, fetele au încropit rapid un plan: au zărit la recepţie o pompă de bicicletă lăsată, cu bilet de mulţumire, pentru Ghiuri. Cum totul se întâmpla ca în familie şi nu dispăruse niciodată nimic deşi cheile erau lăsate vraişte, au cerut degajat pompa s-o ducă înăuntru, cu aerul că ştiu exact ce fac. Au luat cheia, au intrat în garsoniera cu pricina, au luat salamul cel ancorat cu sfoară de balustradă, au lăsat pompa pe pat şi au ascuns prada în dulapul lui Uricaru. Apoi s-au întors pe plajă, mustăcind, şi au stat cuminţi la soare. La ceasul amiezii, ne-am ridicat tabăra şi am pornit încet spre Casă. Şi atunci s-a dezlănţuit furtuna. Toată Casa vuia: a dispărut salamul lui Schwartz! Catastrofa era teribilă. Giani urla ca din gură de şarpe, Ilenei i se făcuse rău de supărare şi se încuiase în baie, Ghiuri se plimba de la unul la altul întrebându-se furibund cine a putut face un lucru atât de odios. Toată lumea era indignată. Fetele şi cu mine am intrat în joc, comentând în pas cu lumea: scandalul era, dintr-o dată, atât de mare, încât nu se mai punea problema să mărturiseşti, pur şi simplu, gluma. Uricaru a propus să se scrie un anunţ şi să se afişeze la recepţie. Se promiteau recompense, vinovatul era asigurat că nu i se va întâmpla nimic, că fapta infamă avea să fie uitată dacă restituie, discret, salamul. Pompa de bicicletă apărută singură în cameră l-a pus într-o lumină neagră pe cel ce o împrumutase. Se jura că nu ştie nimic, că o lăsase la recepţie. Fata de la recepţie nu-şi amintea nimic. Străini nu treceau niciodată prin curtea Casei (vecinătatea cu reşedinţa lui Ceauşescu o ţinea departe de curioşi). Misterul era de nedezlegat. În vânzoleala generală, salamul a fost scos din dulap şi agăţat de mânerul uşii lui Ghiuri, spre seară. Vestea cea mare a făcut imediat înconjurul Casei. Toată lumea era fericită. Nimeni nu mă bănuia şi nici nu mă putea bănui nimeni, iar fetele jucau tare, cu îndrăzneala, în fond, a nevinovăţiei, ba chiar încântate de proporţiile pe care le luase mica aventură. Oricum, fusese o glumă…

La cină, o nouă avalanşă de presupuneri şi versiuni, care mai de care mai fanteziste, plus blesteme aruncate pe capul hoţului, pocăit, se vede treaba, sub presiunea opiniei publice. Însă, după un scurt sobor, Ileana şi Ghiuri au declarat că nu sunt în stare să mai îndure tensiunea. Să păzeşti un salam de Sibiu părea să depăşească puterile unui om. Hotărârea fusese luată: îl sacrifică. Îndată după cină, ne-am adunat cu toţii la Doina Uricariu. Tăiat felii subţirele, salamul a fost rumegat pe îndelete, cu vodcă şi bere, la o agapă prelungită târziu în noapte şi întreruptă de noi poveşti inventate despre cum trebuie să se fi întâmplat lucrurile.

N-a ştiut nimeni niciodată adevărul. Târziu, prin ’98, Ghiuri a venit la Cluj cu treburi. Ne-am întâlnit la Filială. Vreau să-ţi spun ceva, i-am zis. Ştiu, a răspuns. Ce ştii? Că tu ai fost cu ideea. De unde ştii? Ioana îi spusese de foarte curând lui Uricaru, iar acesta, lui. De altfel, a adăugat el, am avut de mult o bănuială că despre tine e vorba. Trebuia să fie cineva deasupra oricărei bănuieli şi, mai ales, nevinovat, în fond…