a21

Adevărat,…

Andreea Nanu

1. Adevărat, nu poţi face cuiva o bucurie fără să te împărtăşeşti tu însuţi din ea. Scriitorul e înainte de toate un cititor pasionat: de cărţi, de oameni, de semne… Cred în cititorul explorator, cititorul călător, cititoruldescifrator. În ultima vreme, lecturile mele se îndreaptă spre teatru, spre lumea scenei cu văzutele şi nevăzutele ei, un univers al semnelor, un labirint în miniatură… Prima carte pe care v-o recomand esteLivada de vişini, teatrul nostru: jurnal de spectator, de George Banu… Deschid o carte aşa cum dau la o parte o cortină invizibilă. Invit cuvintele în scenă. Pun între mine şi ele distanţa necesară care, asumată din perspectiva „spectatorului avizat“, cum spune George Banu, invită la descoperire, îmbie la epifaniile cotidianului. În continuare, din aceeaşi categorie, dar pe mai multe voci, volumul coordonat de Catherine Naugrette: Călătoriile sau orizontul teatrului. Omagiu lui George Banu. Liber amicorum, o carte a prietenilor, actori şi regizori, spectatori şi călători, povestind experienţe de viaţă, de drum, de scenă. Urmează, într-o uşoară schimbare de registru, dar cu aceeaşi grijă pentru construcţie şi regie, Jocul cu mărgele de sticlă, de Hermann Hesse. Îmi place literatura care-şi păstrează vocaţia ludicului, care-mi deschide gustul pentru joc. Însă aici, mai mult decât în alt roman, jocul devine o metaforă impresionantă care ia forma inflorescenţei spirituale pe terenul vocaţiei asumate, a jocului înţeles nu doar ca divertisment (ce-ar fi spus Hesse despre jocurile cu pokemoni!), ci ca asceză, reverenţă pentru divin, ierarhie şi efort creator. Aşa m-am apropiat de Castalia şi parabola lui Josef Knecht, un magister ludi pe care l-aş urma negreşit. Apoi, pentru mine un must din (re)lecturile acestei veri e Thomas Mann şi Muntele vrăjit. Fiindcă simt nevoia să-mi însoţesc ascensiunea reală (urcarea pe munte) de una imaginară, nu m-aş putea lipsi de tovărăşia lui Hans Castorp. De la teatru trec la scrisori, mărturii, corespondenţă plină de farmecul (uneori cutremurător) al evocării. Citesc acum Scrisori către Monica (1947-1951), de Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu. Şi pentru a încheia, aşa cum se spune, cu something old something new, nu mă sfiesc să vă recomand o corespondenţă recentă, Scrisoare pentru Ida, despre care vă las să descoperiţi singuri mai multe…

Însă la Scrisori către Monica vreau să mă întorc acum. Corespondenţa dintre Ecaterina şi Monica Lovinescu, mama şi fiica despărţite de comunismul care-şi aruncă asupra României „cortina de fier“, două fiinţe fragile, dar luptătoare, unite printr-o dragoste care sfidează opreliştile şi învinge cenzura; dragostea care umple de nostalgie şi fortifică spiritul, îmbrăcându-l ca într-o armură ce apără şi înnobilează; dragostea pentru care nu există teamă, umbră de îndoială, oboseală, zădărnicie; dragostea care învinge frigul (iernii şi istoriei), umilinţele, trădările, singurătatea, dorul, distanţa, absenţa, lozincile de partid, dezmoştenirea, închisoarea, batjocura, frica, moartea şi, în cele din urmă, Timpul. Scrisorile Ecaterinei către Monica înving viaţa şi o (re)câştigă, fiindcă o proiectează în orizontul veşniciei, al iubirii care nu apune. Încrederea în cuvinte, în harul lor izbăvitor… Cât timp ne vom avea una pe cealaltă, cât timp ne vom putea scrie… chiar dacă scrisorile nu ajung la destinaţie… Iată mesajul credinţei, viaţa cotidiană transfigurată prin confesiunea care estetizează şi sublimează, trecând prin focul singurătăţii detaliul semnificativ. Un fragment pilduitor: „Sunt aşa de fericită, în desperarea mea, că exişti, că ţii atât la mine. Ţi-am mai scris, cred, că eşti splendida compensaţie a celor ce nu am avut, sau am avut cu excesivă parcimonie, totdeauna.“ (1 decembrie 1947). Şi iar: „Tutelară şi ascunsă în toată făptura mea, prezenţa ta. Neconcretizată, dar răspândită în trup, în gesturi, în minte, în suflet, în cuprinsul camerei în care stau vremelnic ori mereu, în străzile în care nu te întâlnesc dar în care te port cu mine, credincios, în versetul din Imitation pe care l-am spus aseară, recules. Curaj, iubita mamei, pentru tot ce este, pentru tot ce va veni. Portons la croix…“ (din 2 decembrie 1947). Am citit fragmentul acesta în dimineaţa sărbătorii tuturor sfinţilor, prima duminică după Rusalii, al cărei îndemn este tocmai asumarea suferinţei şi purtarea crucii. Ce părinte îşi mai îndeamnă astăzi copilul să facă astfel? Dar cum altfel, mă întreb, citind aceste Scrisori care-mi confirmă felul în care simt dintotdeauna, valorile în spiritul cărora am fost eu însămi crescută.

Am ocolit multă vreme cartea aceasta, tocmai pentru că nu voiam ca lectura ei să-mi evoce un episod greu: despărţirea de mama pe durata studiilor mele în Franţa, perioadă în care, la fel, am răscumpărat timpul şi distanţa făcându-le să fie ale noastre prin scrisori. După ce m-am întors în ţară am refuzat orice formă epistolară, până de curând când am lansat cel mai recent roman la Bookfest, Scrisoare pentru Ida. Rămân la ideea şi, mai ales, la sentimentul adânc înrădăcinat că nu există formă de comunicare mai intimă, mai personală şi mai urgentă decât scrisoarea… Una dintre amintirile mele timpurii ia tot forma unei scrisori; prima, cu bunica de la ţară, Anica, şi degetele ei febrile care mâzgăleau un bilet pe o foiţă dictando cu creion chimic: „sunt în grădină, strigă tare“. Apoi, o imagine ceva mai elaborată, în sufrageria scufundată în lumina liliachie, filtrată prin hârtia mov cu care Maia de la Oneşti acoperise geamurile pe o vară toridă, în care scrisoarea ei (al cărei conţinut mi-a rămas misterios până azi) se alcătuia caligrafic pe o foaie lucioasă cu un stilou străjuit de o sugativă care nu lăsa nici o şansă „purceilor“…

Port cu mine mereu Scrisorile Ecaterinei către Monica. Am scos din geantă lucrurile inutile tocmai pentru a face loc cărţii, cu toate că acum e mai grea. Şi sufletul meu e greu de „dulcea povară“ (parafrazând-o pe Cella Serghi) a acestei tinereţi redescoperite, a imensei iubiri care (ne) sublimează existenţa, cu toate greutăţile ei, într-un singur cuvânt: imponderabil.

3. Scena cu scriitorii descrisă de Bulgakov înMaestrul şi Margareta. Spune totul!