a19

Fără îndoială…

Angela Martin

1. Fără îndoialăCehovde Virgil Tănase, roman biografic, unic, cred, ca gen şi ca forţă artistică în literatura noastră. Despre celelalte, din păcate, nu e cazul să spun că mi-au prilejuit delicii de lectură, pentru că, aşa cum veţi vedea, nu voi înşira cărţi de ficţiune. Sunt în vacanţă, am mai mult timp liber şi am terminat câteva dintre volumele care îmi stăteau pe masa de lucru. Accept să intru, însă, în jocul propus de dumneavoastră pentru a-mi mărturisi satisfacţia de a le fi citit. Care a fost mare, pe măsura foloaselor!

Mircea Eliade, Jurnal. Pagini regăsite. 1959-1962, Editura Tracus Arte, 2017

Liviu Maliţa, Literatura eretică. Texte cenzurate politic între 1949 şi 1977, Editura Cartea Românească, 2016

Ion Simuţ, Literaturile române postbelice, Editura Şcoala Ardeleană, 2017

Andrei Marga, Absolutul astăzi. Teologia şi filosofia lui Joseph Ratzinger, Editura Meteor Publishing, 2017

Din literatura universală:

Paul Valéry, Domnul Teste, în traducerea excepţională a Ianei Maravis, Editura Tracus Arte, 2017.

La Creación de Kjell Espmark, Editura Bolchiro, 2017, seria Texto Paralelo, traducere din suedeză în spaniolă de Francisco J. Uriz.

Dominique Fernandez – Avec Tolstoi, Grasset, 2010. Autorul francez m-a trimis înapoi la Jurnalul lui Tolstoi, tradus de Janina Ianoşi (Ideea europeană, 2011, Colecţia 100 Capodopere) pentru a regăsi atmosfera anilor celor mai rodnici pentru creaţia tolstoiană.

Mă bucur să le împărtăşesc, în fine, colegilor traducători şi editorilor, plăcuta surpriză pe care mi-a oferit-o lectura cărţii Eloge de la traduction. Compliquer l ‘universel (Elogiul traducerii. Să complicăm universalul), apărută în Franţa la Fayard, în 2016. Autoarea, Barbara Cassin, filoloagă şi filosoafă, specialistă în filosofie greacă, îşi defineşte ea însăşi în prefaţă lucrarea drept un „jurnal de bord“ al întâlnirilor pe care filosofia i le-a prilejuit cu traducerea, pe de o parte – întâlniri generatoare de reflecţii, ipoteze şi demonstraţii referitoare la „violarea principiului non-contradicţiei“, la omonimiile şi amfiboliile considerate „crucea traducătorilor“, iar pe de alta, cu limba şi cu limbile. Pornind de la principiul că traducerea este „limba lumii“, iar gestionarea diferenţelor savoir-faire-ul traducătorului, – autoarea se opreşte, rând pe rând, asupra temelor fundamentale legate de limbă şi popor, iubirea de limbă, limbă şi apartenenţă, „geniul limbilor“, comparatismul simptomelor, educaţia gustului. Toate la un loc fac, după părerea ei, ca traducerea să fie, în sclipitoarea „echivocitate a lumii“, doar „vârful icebergului“. Iar el este pentru limbi – cu atât mai mult acum, sub dominaţia globish-ului – „ceea ce politica este pentru oameni“. Barbara Cassin foloseşte gândirea filosofică într-o mai veche dispută în care Logosul însuşi îi furnizează suficiente motive pentru a combate excluziunea, această „patologie a universalului“, universal care, susţine ea, s-a dovedit a fi „întotdeauna al cuiva anume“.

Erudiţie şi atenţie concentrată asupra pluralităţii şi diversităţii umane, culturale şi lingvistice, o mare bogăţie bibliografică şi o surprinzătoare ingeniozitate speculativă am descoperit în egală măsură în cartea autoarei franceze, dar şi un militantism sincer, pe alocuri pasional şi cuceritor care, stimulând energiile argumentaţiei, dă suflu şi înălţime paginilor sale. În aşa fel încât, chiar dacă cititorul se simte pe alocuri copleşit de cantitatea şi de greutatea referinţelor savante, ori derutat de acestea, stilul alert şi pledoaria înflăcărată în favoarea rezistenţei ştiinţelor umaniste îl incită, trezind în el un sentiment de solidaritate intelectuală cu autoarea.

3. Mai simpatică decât tot ce am auzit mi se pare o anecdotă „clasică“ pe care am citit-o cândva, legată de Miguel de Unamuno. Decorat de regele Alfonso al XIII-lea, filosoful i-ar fi spus regelui în momentul în care acesta îi înmâna Marea Cruce Alfonso X Sabio: „Majestatea Voastră, sunt onorat să primesc această cruce pe care ştiu prea bine că o merit“. La care, surprins, regele i-a răspuns: „Interesant! Majoritatea celor decoraţi spun de regulă că nu o merită.“ „Sire, aceia efectiv nu o merită.“ Va fi fost şi acesta un exerciţiu de moralitate, pe care filosoful atât de iubitor de autenticitate s-a îngrijit să-l facă pentru a rămâne el însuşi până şi în acea ocazie, rară, a unei înalte ceremonii regale?