a17

Dacă e vorba…

Vasile Igna

Dacă e vorba de lecturi estivale, e greu de răspuns, deoarece vara abia a început. Dacă e vorba de ultimele luni, aş numi fără nicio ezitare: Roberto Bolaño:Detectivii sălbaticişi 2066; Richard Dawkins, Gena egoistă; Leonard Susskind, Peisajul cosmic, şi Haruki Murakami, Meseria de romancier. După cum se vede, nu m-am oprit, de această dată, la nicio carte de autori români, ceea ce nu înseamnă deloc că n-am citit autori români şi, cu atât mai puţin, că nu vor fi apărut cărţi care să fi provocat unora adevărate „delicii de lectură“. Pur şi simplu, eu nu le-am întâlnit. Şi nu am prejudecăţi sau exigenţe exagerate; m-aş fi declarat mulţumit şi dacă ceea ce am citit mi-ar fi stârnit măcar două-trei întrebări pe care să nu mi le fi pus vreodată sau mi-ar fi întărit speranţa că, pe măsură ce globalizarea e tot mai frenetică, nu ne afundăm şi mai mult în provincialism şi mediocritate. Din nefericire, lecturile recente îmi confirmă temerea că o parte, deloc neglijabilă, din ceea ce se publică azi (cu câteva excepţii notabile, îndeosebi în proză) pare a fi rezultatul pariurilor pe mize mici, a sclipiciului care ia ochii şi a suprafeţelor plane, exasperante prin monotonie, derizoriu şi redundanţă. Într-o asemenea „stare“ veţi înţelege de ce am fost imediat acaparat şi apoi fascinat de peregrinările „epopeice“ ale personajelor din cele două mii de pagini ale cărţilor lui Bolaño (comparabile doar cu cele din Cervantes), de lumea lor în permanentă ebuliţie şi redundantă metamorfoză; de ipotezele, certitudinile sau „fantasmele“ propuse de „aventurile“ genei egoiste (în fond, esenţialmente altruistă!) a lui Dawkins sau de tulburătoarele peisaje cosmice ale lui Susskind, ce pot „explica“ multe din miracolele fizicii sau ale cosmologiei. Treptele pe care am urcat spre cer sau cele pe care am coborât în infernul luminat al acestor cărţi mă îndeamnă să dau şi mai mult credit moralei poveştii celor doi copii japonezi (evocată în cartea lui Murakami). Ajunşi lângă Muntele Fuji, pe care de bună voie s-au hotărât să-l viziteze, primul băiat, mai isteţ şi mai descurcăreţ, s-a uitat în dreapta şi în stânga, a ridicat privirea spre cer şi a spus: „Aha, deci aşa arată Muntele Fuji!“. Cel de-al doilea, după ce, cu mare efort, a ajuns în vârful lui, a privit în jur şi a spus: „Aha, deci aşa este Muntele Fuji!“ Mutatis mutandi, cam aşa mi se pare că se petrec lucrurile şi cu scrisul literaturii. Dacă vrei să înţelegi Muntele Fuji, nu e de ajuns să-l priveşti de jos, ci trebuie să urci până în vârful lui! Şi, dacă e posibil, cât mai des!

„Peisaj“ de vară: lângă casa noastră de pe Valea Căprioarei e un Deal pe care, începând cu primele ore ale dimineţii (şi nu doar vara), îl urc de câteva ori pe zi. E modul meu de a mă proteja de triumful genei egoiste şi de a mă antrena pentru ascensiunea „Everestului“ ce se înalţă în pustiul fiecărei pagini albe. De acolo, de sus, se văd mult mai limpede şi văile, şi câmpiile, şi râurile, şi mlaştinile, şi prăpastiile, dinafara sau din interiorul nostru. Iar stelele sunt mult mai aproape.

Am auzit sau am citit destule anecdote cu scriitori. N-am reţinut niciuna şi mi-e teamă că, repovestind-o, îi voi strica poanta. În plus, sunt convins că, asemenea bancurilor cu miliţieni, toate anecdotele cu scriitori sunt adevărate.