a16

Anecdota mea…

Horia Gârbea

3. Anecdota mea preferată cu scriitori îl priveşte pe Balzac. Acesta ar fi fost întrebat de o doamnă:

– Domnule Balzac, e greu să scrii un roman?

Romancierul a răspuns:

– Nu e greu, doamnă. E ori uşor, ori cu neputinţă.

Trecând la fapte mai plauzibile, păstrez în memorie multe întâmplări cu scriitori. Unele petrecute mie, altele auzite de la alţii, pe care le redau sub rezerva unor exagerări „literare“ ale povestitorilor.

Cea pe care o prefer este legată de profesorul Barbilian, alias Ion Barbu, care preda un curs hiperabstract de algebră. În amfiteatru erau asistenţii lui, puţini studenţi şi câţiva inşi care intraseră doar să se încălzească, fiind iarnă, în aşteptarea altui curs. Iritat de neatenţia acestora, Barbilian l-a întrebat inchizitorial pe unul despre ce prezentase el la curs. Acela a ridicat din umeri. Profesorul a continuat cu întrebări tot mai elementare, urmate de tăceri. Atunci Ion Barbu a strigat:

– Bine! Dar spune-mi măcar ce e un grup. Hai, s-aud! Axiomele structurii de grup.

Tipul a tăcut, aparent ruşinat. Un asistent i-a explicat atunci că-l întreabă degeaba. Omul nu e student la matematică. Atunci, poetul s-a răstit la asistent:

– Şi ce? Ce dacă nu e la matematică? Oricare cetăţean trebuie să ştie axiomele grupului!

„Orice poet moare prea devreme“ mi-a spus cândva Traian T. Coşovei, dispărut şi el prematur, când am observat că unul dintre prietenii lui, Nichita Stănescu, s-a stins prea curând. Era prin 2002. Îl vizitasem pe Traian la el acasă pentru o filmare. Refuza să se lase filmat altundeva. Închisesem cu grijă telefoanele şi alte surse de zgomot, dar exact când l-am evocat pe Nichita Stănescu în interviul nostru, un ceas de buzunar, pe care Traian îl avea de la Nichita, a început să cânte. Astfel de întâmplări îţi dau încredere că poeţii, care mor toţi prea devreme, se mai află undeva în jurul nostru.

La o întâlnire literară la care Paul Nancă ne invitase pe Dan Silviu Boerescu şi pe mine, l-a chemat şi pe regretatul Vali Sterian, a cărui notorietate era foarte mare atunci, prin 1994. Evenimentul avea loc la Titu şi, pe stradă, câţiva localnici au vrut să se fotografieze cu Vali. Apoi ne-au cerut şi pe noi:

– Chemaţi-i şi pe băieţii din formaţie, să avem cu toată trupa.

O întâmplare nostimă mi-a fost povestită de regretatul poet Gabriel Stănescu. În anii ’80, apărea într-o colecţie de filosofie seria operelor lui Platon. Se găsea foarte greu, pe sub mână, ca tot ce se vindea pe-atunci, de la carne la ţigări. Cine-ar fi zis că în România sunt atâţia amatori de Platon cât tirajul, totuşi mare pe atunci? Gabriel, care era absolvent de filosofie, s-a dus la o librărie unde aflase că tocmai s-ar fi adus volumul patru al seriei. S-a apropiat foarte discret de vânzătoare şi i-a şoptit:

– Aveţi Platon patru?

Librăreasa s-a uitat cu dispreţ la el şi l-a corectat cu superioritate:

– Poate Platon Pardău!

Cu regretata poetă Cornelia Maria Savu aveam un salut special, doar al nostru şi-al traducătoarei Iulia Baran. Asta de când, pe drumul lung spre un festival de la Neptun, ne-am distrat rememorând sau am inventat pe loc traducerea literală a unor expresii româneşti în limba franceză. Precum Les notres comme les conniferes (pentru Ai noştri ca brazii), Au festin du diable (La dracu-n praznic), Se donner le chemin (A-şi da drumul), Si belle qu’elle tombe (Frumoasă de pică) şi multe altele. La momentul acela ne amuzau teribil. Eu am propus: Dommage en champignons (Pagubă-n ciuperci). Dar Cornelia m-a contrazis: corect se zice în limba lui Corneille Prejudice en champignons. De atunci, la fiecare întâlnire cu Cornelia sau Iulia, în loc de Bonjour, ne salutam cu Prejudice.

Apropo de asta, se spune că un scriitor ce vorbea o franceză cam precară a ajuns la Paris. La o cafenea, a fost nemulţumit că pe masă se afla doar zahăr cubic şi a cerut chelnerului du sucre pissé! Acesta a fost uluit, dar, după un minut, a venit cu o farfurioară pe care se aflau tot cuburi de zahăr zicându-i:

– Pissez-le vous-même!