a13

De câtva timp…

Simona-Grazia Dima

1. De câtva timp citesc cărţi curios înrudite, prin fire invizibile (sau poate numai aşa mi se pare), cărţi cărora le acord un indice înalt al valorii, o calitate stimulativă, angajantă. Iată cinci dintre ele: autobiografiile lui Darwin şi W.B. Yeats, Călătorii în bibliotecă de Rodica Grigore, Despre bolile filosofilor. Cioran de Marta Petreu şi Calea şamanului de Michael Harner. Deşi am scris despre cartea Martei Petreu în revista Luceafărul de dimineaţă nr. 5 de anul acesta, nu mă pot opri să mă refer din nou la ea, adăugând puţin, doar puţin din noianul de lucruri ce ar mai fi trebuit spuse, fără ca spaţiul rubricii respective să-mi permită! Este cartea unui gânditor (o am în vedere aici pe Marta Petreu) ce socoteşte, precum Yeats, darul pasiunii ca fiind cel mai preţios dintre toate. Este meditaţia asupra destinului, prilejuită de contactul prelung şi calificat cu opera cioraniană al unui spirit confratern. Un spirit ce nu are, fundamental, nimic în comun cu morga universitară, fără a eluda principiile, de cea mai bună factură, ale cercetării serioase, amplificându-şi, de la ediţie la ediţie, argumentaţia, exemplificările. Având însă destul curaj pentru a plonja de bunăvoie în meandrele primejdioase ale confruntării cu abisul omului spoliat de specificitate şi de repere palpabile, redus la esenţial, asemeni acelui Oarecine (Everyman) din vechea literatură engleză, în numele unei arte poetice a visceralităţii şi al înrudirii de fond cu autorul cercetat, cu care exegeta împărtăşeşte faptul de a trăi greu! Căci, da, spune Marta Petreu, există oameni pentru care a vieţui pe pământ este greu, şi are dreptate. Certific şi eu că este aşa! Şi că în unele teritorii adânci cultura nu serveşte la nimic, fiindcă acolo funcţionează alte pârghii, de natură pur personală, subiectivă.

Cred că autoarea oferă una din cele mai credibile şi mai profunde imagini a lui Cioran propuse în literatura noastră critică. Ne dă un portret veridic, alcătuit din tuşe contrarii. Uneori eseistul răşinărean este profund, alteori sfidează copilăreşte. Sunt întrutotul de acord cu afirmaţia că are structură de mistic, că în demersul său întrece cadrul strict literar şi tocmai semnificaţia şi ponderea existenţială a operei sale îi asigură valoarea perenă. Cioran nu este un simplu scribălău, o minte îngustă, dogmatică. Salturile vertiginoase descrise de Marta Petreu îl pot determina pe cititor să-şi înţeleagă propria natură, să gândească mai mult asupra lui însuşi şi asupra sensului vieţii.

3. Urcuşul devenit competiţie sportivă. Păstrez, într-adevăr, în memorie câteva întâmplări nostime cu scriitori. Deoarece confraţii sunt într-un fel familia mea, le privesc întotdeauna cu bonomie şi pufnesc uneori în râs amintindu-mi câte un amănunt revelator din parcursul lor. Nu ştiu dacă intră neapărat în categoria anecdotelor, dar, cu siguranţă, sunt interesante şi pline de miez, recheamă un profil uitat, caracterizează grăitor. Dacă ar fi să particularizez, îmi vine în minte o întâmplare din 1996, petrecută cu ocazia participării mele la Festivalul „Frontiera Poesis“, organizat de poetul George Vulturescu. Îmi amintesc că în a doua zi de festival ne-am dus, conform programului, la Mănăstirea Rohia, cu autocarul, din care admiram, mută de admiraţie şi nespus de fericită de norocul ce dase peste mine, culorile toamnei, aşternute pretutindeni, mai ales pe dealurile aflate mereu la o distanţă apreciabilă, ca într-un vis intangibil. Ne strecuram printre ele, iar ele păreau mereu aceleaşi – pure, neumblate, păstrate în sfinţenia naturii lor, egale cu sine. Maşina nu ne-a putut duce exact până la porţile mănăstirii. La un moment dat, am avut de străbătut la pas o bucată, iar drumul urca destul de abrupt. Mă adâncisem ca-n transă în acea toamnă cum rareori întâlneşti, culorile de pe coastele dealurilor, rămase într-o depărtare discretă, continuau să mă uimească printr-o diversitate şi prospeţime neistovite, prin armonia cu adevărat divină. Mă simţeam ca într-un străvechi mozaic, dar şi ca într-un tablou de Gustav Klimt. Păşeam ca-n vis spre acel vârf unde aveam să aflăm porţile mănăstirii. Drumul se îngusta, abrupt. Deodată, îl observ pe Marin Mincu alături de mine. Am mers fără cuvinte – eu nu puteam vorbi de atâta frumuseţe, el profita de singurătate, mai puţin să admire peisajul, cât să se adâncească în propriile-i gânduri, ori, după cum am înţeles mai târziu, să se poată concentra la proba de foc a unei întreceri, aşa cum i se contura deja în minte.

Singurătate? Da, în urmă erau colegii noştri, tot mai în urmă, abia păşind, frânţi de oboseală în urma unor bacanale şi schimburi de idei la ore târzii. Aş spune, dacă aş fi într-un basm al lui Creangă, că suiau cu limba scoasă şi nu aş fi prea departe de adevăr. Marin Mincu urca pieptiş, iar eu, ca un fulg, datorită extazului trezit de acea îmbătătoare frumuseţe concentrică. Înainta viguros, cu o anume ambiţie, ca la o competiţie sportivă – într-un târziu doar mi-am dat seama de asta. Mi-am urmat urcuşul, eram amândoi umăr la umăr. Vedeam că accelerează, m-am gândit să grăbesc şi eu pasul, ne aflam cu mult în fruntea celorlalţi, ca doi competitori ad-hoc. Până la urmă am ajuns, iar Marin Mincu a strigat către un martor (cel ce ne aştepta la mănăstire, un confrate, nu mai ştiu exact cine, oricum, abstras, neatent la muta întrecere desfăşurată în tăcere între noi): „Poeta Simona-Grazia Dima a ajuns prima!“

Eu am rămas perplexă şi m-a pufnit râsul, fiindcă nu avusesem nicio clipă în gând ipostaza unui concurs sportiv scriitoricesc. Îmi aduc aminte din când în când de acest urcuş atât de nobil şi înfiorat, ca şi de reacţia copilărească a criticului, desăvârşita-i onestitate: fiind numai noi în acea clipă magică a finalului, ar fi putut pretinde că el a fost primul, deoarece diferenţa dintre paşii noştri era minimă. Totuşi, n-a şovăit să spună adevărul, ceea ce mă face, încă o dată, să mă gândesc la el cu simpatie şi cu o inefabilă nostalgie pentru drumul său lumesc neterminat şi pentru neputinţa de a spune într-o viaţă toate cuvintele care ar trebui spuse.