a18

Monarhia modernă românească
(1857-1881)
– un proiect de ţară în cinci paşi –

Toader Nicoară

Aşa cum se poate constata, în dezbaterea publică de la noi, politicieni, guvernanţi, presă, oameni din media etc. au descoperit surprinzător că România nu are… proiect de ţară. Ca atare, tema ocupă unul din primele locuri în dezbaterile politice la zi.

În ce ne priveşte, pe noi, ca istorici, avem satisfacţia să constatăm că istoria şi trecutul îşi au şi pot avea în continuare un rol semnificativ cu condiţia ca cineva să vrea să le cunoască şi să le recunoască. Pentru societăţile contemporane şi, cu atât mai mult pentru o societate precum cea românească, ce nu şi-a găsit încă ritmul normal şi un oarecare echilibru cu privire la căile sale de dezvoltare, în viitorul imediat, dar şi pe termen mediu şi lung, dezbaterea despre un posibil proiect de ţară îşi are raţiunea sa. Întrebarea care se pune este dacă istoricii ar avea ceva de spus în această chestiune care priveşte viitorul. Or, se ştie prea bine, istoricii se ocupă doar de trecut.

Ajunşi aici, se cuvine să invocăm un personaj din secolul al XIX-lea – admirat şi detestat în egală măsură – care spunea la vremea sa un adevăr pe cât de evident, pe atât de uitat de contemporanii noştri: „Atunci când oamenii vor să realizeze ceva nou, … se uită în trecut!“ (Karl Marx)

Aşadar, propunând o temă cum este cea de faţă – a proiectelor de ţară – avem în vedere faptul că analizând experienţa din trecut a realizării statului român modern, putem identifica elementele constitutive şi modurile de acţiune care au pus în operă proiecte de ţară şi, apoi, au acţionat pentru realizarea lor.

Evident imaginarul politic pre-modern şi modern a fost populat de o serie lungă de proiecte – de la unele care frizează utopia, la altele mai realiste şi chiar traduse în fapt. De la proiectele cele mai optimiste şi mai utopice care visau instaurată o pace universală, propuse de marii filosofi ai Luminilor, la Megali ideea grecească, până la marea utopie comunistă, au irigat gândirea politică şi imaginarul politic modern.

Cred că putem discuta cu folos despre un proiect elaborat de forţele gânditoare ale ţării, despre cel elaborat în cadrul Adunărilor ad-hoc din 1857 şi finalizat pe parcursul următorilor 24 de ani la 1881, prin proclamarea Regatului României.

Proiectul s-ar putea numi în multe feluri, dar am ales să-i spunem De la Principatele Dunărene la Regatul României, sau un proiect de ţară în 5 paşi (1857-1859-1866-1877-1881).

Trebuie spus chiar de la început că este vorba de primul proiect de ţară reuşit, în sensul că el a fost elaborat şi pus în operă de forţele politice interne; e adevărat, cu concursul unor puteri europene, dar meritul împlinirii lui revine în proporţie covârşitoare unei generaţii de oameni politici care merită recunoştinţa şi preţuirea generaţiilor următoare până la noi şi chiar după noi.

Este proiectul creionat (care a prins formă şi contur) în cadrul Adunărilor ad-hoc din cele două principate, Valahia şi Moldova, desfăşurate în septembrie-decembrie 1857 şi finalizat în martie-mai 1881 prin proclamarea Regatului României, dar care sintetizează ideile politice şi dezbaterile purtate cu mai mult de o jumătate de secol înainte, din epoca Marii revoluţii franceze până la războiul Crimeii.

Se poate constata cu uşurinţă – durata acestui proiect a fost una relativ scurtă la scara istoriei (doar 24 de ani), cam cât îi trebuie unui individ ca de la naştere să devină o persoană matură, educată şi gata să-şi asume roluri sociale. Durata se suprapune peste anii pe care, se pare, România de după 1989 i-a irosit cu folos din 1990 încoace. Mi se pare că i-a folosit mai degrabă pentru a distruge o ţară decât pentru a identifica un proiect nou.

Evident, voi începe cu începutul, adică cu creionarea circumstanţelor în care s-au desfăşurat şi dezvoltat lucrurile şi apoi cu proiectul pe care istoricii de până la noi, chiar dacă nu l-au ignorat, l-au restituit fragmentar şi au pus accentul doar pe câteva din etapele sale, ignorându-le pe altele sau neglijând importanţa acestora.

După eşecul revoluţiei de la 1848-1849, cele două principate române (Valahia şi Moldavia) au revenit sub suzeranitatea otomană şi sub protecţia Rusiei ţariste, până la izbucnirea războiului Crimeii (1853-1856). În timpul acestui război, principatele au fost ocupate de trupele austriece, în timp ce operaţiunile militare se petreceau în Crimeea,  mult râvnita (atunci ca şi acum) peninsulă de la Marea Neagră. Rusia, imperiul ţarist, ca protagonist de o parte, având ca adversar Sublima Poartă, asistată activ de marile puteri europene Anglia, Franţa, Sardinia. Cum sorţii războiului erau previzibili, Rusia a fost înfrântă, iar la pacea de la Paris (1856), marile puteri europene au luat act de soarta principatelor dunărene, a căror situaţie trebuia rezolvată în spiritul unui principiu care a dominat diplomaţia secolului al XIX-lea, adică principiul echilibrului european.

Care erau în cazul principatelor dunărene soluţiile posibile la acel moment? 1. Să păstreze vechiul statut, adică o suveranitate otomană tot mai şubredă şi un protectorat rusesc tot mai agresiv, care s-ar fi putut transforma într-un protectorat efectiv (de văzut puternica influenţă rusească din epoca regulamentară).

Dar, într-o asemenea eventualitate, Rusia ar fi dezechilibrat balanţa puterii pe continent în dezavantajul întregii Europe. Aşadar, marile puteri europene au sesizat ocazia să intervină – şi chiar dacă interesele acestora sunt divergente – o fac, şi o fac fără să vrea neapărat acest lucru, în favoarea celor două principate româneşti.

Proiectul iniţiat de marile puteri era susţinerea unei idei/proiect dezbătut(e) deja în mediile interne şi externe cam cu o bună jumătate de secol înainte, adică unirea celor două principate şi realizarea unui stat la Dunărea de jos – care să se constituie într-o barieră în faţa Rusiei, atât spre Balcani, cât şi spre Europa Centrală. Se vede bine că Marile puteri europene învăţaseră lecţia dată de intervenţia rusească pentru înfrângerea revoluţiilor de la 1848-1849 din Europa Centrală.

Cum era şi firesc, marile puteri cu interese divergente nu s-au pus de acord asupra unirii, dar au realizat două lucruri care veneau în întâmpinarea intereselor româneşti: protecţia sau garanţia colectivă a marilor puteri şi (fapt revoluţionar şi noutate absolută în raporturile internaţionale) consultarea locuitorilor celor două principate cu privire la soarta lor viitoare.

Unirea principatelor şi realizarea unui stat puternic la Dunărea de Jos era în interesul puterilor occidentale Anglia, Franţa, Sardinia, păstrarea statu-quo-ului în interesul Rusiei şi Austriei şi constituia o chestiune de orgoliu pentru Imperiul Otoman.

Pentru că părerile şi interesele erau împărţite, s-a născut ideea (revoluţionară pe atunci) a consultării directe a locuitorilor celor două principate cu privire la soarta lor viitoare. Era pentru întâia oară în Europa când se întâmpla un asemenea fapt. Regatul Belgilor, realizat tot prin voinţa marilor puteri europene la 1830, s-a realizat la masa verde, şi nu prin consultarea reprezentanţilor celor două comunităţi, valonă şi flamandă, care au constituit regatul belgian.

Primul pas înainte

Aşadar, primul pas al proiectului: Divanurile ad-hoc şi rezoluţiile lor din septembrie-decembrie 1857.

Trecem peste anumite episoade, unele hilare, altele serioase, tipic româneşti, care par că sunt, de atunci încoace, constante ale vieţii politice româneşti; cu ocazia consultării categoriilor sociale cu drept de vot, a avut loc, evident, nu se putea altfel, falsificarea alegerilor, şi reluarea acestora etc.

Se cunoaşte de către multă lume istoria factuală, dar puţină lume, chiar şi printre istorici, a citit textul integral al rezoluţiilor şi, mai ales, care au fost dezbaterile şi cum s-a ajuns la rezoluţiile acestea. Aş insista doar asupra unui singur aspect, deloc neglijabil. Astfel, divanurile sunt compuse de reprezentanţii tuturor categoriilor sociale, boieri, orăşeni, ţărani. Divanurile/adunările hotărăsc, între altele, că boierimea românească renunţă de bună voie la titlurile şi rangurile nobiliare, deţinătorii lor devin acum, alături de ceilalţi locuitori supuşi până atunci (ţărani, orăşeni etc.), cetăţeni, egali în drepturi şi îndatoriri, deopotrivă. Putem considera acest fapt o adevărată revoluţie mentală, ştiut fiind că în anumite ţări din Europa a fost nevoie de revoluţii sângeroase pentru a se ajunge la un asemenea fapt.

Ar fi fastidios să relatăm întreaga poveste, cu toate detaliile sale. Toată lumea ştie rezultatul acestor adunări, în orice caz, cel puţin cele trei puncte esenţiale care se aseamănă până la identitate: 1) Unirea 2) Prinţul străin şi 3) Regim constituţional.

Să le luăm pe rând:

1. Unirea celor două principate, un acord cvasi-unanim al celor două adunări. Ideea nu era deloc nouă, deoarece într-o mulţime de planuri şi proiecte s-a vorbit de ea de mai mult de o jumătate de secol. Raţiunea unirii pentru marile puteri europene a fost atunci, ca şi acum, o barieră care să oprească avansul Rusiei ţariste spre Balcani şi Europa Centrală. (Ce au înţeles politicienii din secolul XIX nu au mai înţeles-o cei din secolul XX – dovadă fiind instalarea comunismului în ţările Europei centrale după al doilea război mondial – şi pare că nu înţeleg decât pe jumătate politicienii contemporani.)

2. Prinţul străin era soluţia identificată ca o rezolvare a echilibrului dintre grupările şi partidele politice interne. Prinţul străin, aparţinând unei dinastii europene care să se bucure de prestigiu, era văzut ca un arbitru, şi nu ca jucător (vedeţi de ce-i cu folos să cunoaştem trecutul) şi voi reveni asupra acestui aspect, deoarece pe parcurs, omul care trebuia să fie arbitru imparţial a devenit jucător angajat. Ca atare, sistemul l-a ejectat, în ciuda popularităţii remarcabile de care s-a bucurat la vremea sa şi se mai bucură încă în posteritate. Dar să nu anticipăm. Oricum, prestigiul prinţului străin şi al dinastiei urma să se  răsfrângă şi asupra noului stat.

Cu privire la ideea prinţului străin se ridică întrebarea: ce s-a întâmplat în gândirea politică a celor din 1857, care au căzut de acord că noul stat are nevoie de un principe străin, când se ştie că toţi cei care au participat la revoluţia din 1848-1849, şi chiar şi cei mai radicali dintre ei (Brătienii, Kogălniceanu etc.) aveau puternice convingeri republicane. Cum şi de ce s-au transformat convingerile republicane în convingeri monarhice?

Desigur, eşecul revoluţiei sau, mai degrabă, al revoluţiilor europene poate fi o explicaţie, dar nu singura. Cel mai bun exemplu rezidă în faptul că până şi o revoluţie glorioasă precum cea franceză, care a proclamat republica, s-a trezit în scurt timp… în cel de-al doilea imperiu. Şi că prinţul preşedinte, prinţul president Napoleon, s-a proclamat împărat! Or, dacă într-o ţară ca Franţa, forma republicană de guvernare nu s-a putut menţine, ideile republicane nedurând mult, ce soartă ar fi putut ele avea la gurile  Dunării?

Nu în ultimul rând, experienţa exilului i-a învăţat pe cei mai radicali dintre liderii politici români că soluţia unei monarhii constituţionale sub un prinţ dintr-o dinastie străină putea fi una durabilă şi stabilă la temelia noului stat.

Ca atare, nu existau prea multe opţiuni. Alegerea nu era greu de făcut, între soluţia unui statut de gubernie rusească şi cea a unei monarhii constituţionale de model şi sub protecţie europeană.

3. Regimul constituţional era, aşa cum se ştie, un deziderat mai vechi. De la Constituţia „cărvunarilor“ trecând prin proiectele constituţionale ale lui Ion Câmpineanu şi prin cele ale paşoptiştilor, toate proiectele de constituţie cereau un regim reprezentativ. Chiar şi regimul regulamentelor organice impus de ruşi prevedea tot un soi de regim reprezentativ, fie el şi incomplet.

Apoi, merită să reflectăm la ideea după care ruşii ar fi voit să experimenteze la frontierele europene ale vastului lor imperiu valenţele unui regim reprezentativ, moderat, conservator, care să fie, la rându-i, o barieră pentru idei radicale şi revoluţionare de care voiau să prezerve propriul lor imperiu.

Alegerea alor noştri a fost evident, dar şi surprinzător, un model european: modelul belgian. Principatele Unite, cum urma să se numească noul stat, se vedea pe sine ca un soi de Belgia Orientului. De ce modelul belgian? Dintr-un simţ practic foarte ascuţit. În gândirea politică a secolului al XIX-lea nu exista acreditată ideea că se pot constitui state noi, state care să nu aibă o tradiţie venită din trecut, dintr-un ev mediu prestigios, o idee de stat consacrată de timp. Desigur, această idee conservatoare a început să cedeze uşor. Napoleon I a fost cel care a şters de pe harta Europei vechile structuri etatice care veneau din trecut şi a constituit pe hartă şi pe teren state noi, cu frontiere uneori artificiale. Dar, după înfrângerea sa toate aceste construcţii etatice au dispărut.

Crearea regatului belgilor la 1830 a fost o iniţiativă care voia să conserve echilibrul european şi nu s-a născut neapărat din voinţa valonilor şi a flamanzilor, ci s-a realizat la masa verde de către diplomaţia marilor puteri, grijulie să intercaleze un stat tampon între Franţa şi Prusia.

Dar pentru oamenii politici români, maniera în care s-a realizat regatul belgilor era precedentul necesar şi suficient pentru a putea susţine cu şanse dezideratul unirii celor două principate româneşti, cărora li se reproşa de către adversarii unirii că nu fuseseră niciodată unite în trecut.

O jumătate de pas înapoi

Odată hotărârile adunărilor ad-hoc cunoscute, urmează un proces în mai mulţi paşi. Dar stupoare, spre deznădejdea românilor, marile puteri europene fac o jumătate de pas înapoi. Rusia, Austria şi Turcia opunându-se unirii, Anglia şi Franţa recurg la ceea ce s-a numit compromisul de la Osborne. Anume, a fost impusă o unire doar pe jumătate. Noul stat în viziunea susţinătorilor unirii (Franţa şi Anglia) urma să se numească Principatele Unite ale Munteniei şi Moldovei şi urma să aibă doi domnitori, două guverne şi două adunări reprezentative, şi doar o curte de casaţie comună, cu menirea unificării legislative. Deci problema adevăratei uniri era lăsată cumva pe seama viitorului…

Soluţia găsită prin compromisul de la Osborne era total nemulţumitoare pentru factorii politici interni, dar tot era mai mult decât păstrarea vechiului statut. Merită să stăruim puţin asupra acestei soluţii. Majoritatea istoricilor expediază repede proiectul propus de concertul european, considerat total nemulţumitor, citind de pe o poziţie post-festum evenimentele. Dar să ne imaginăm că lucrurile s-ar fi întâmplat aşa cum ne-a propus concertul european. Ar fi rezultat, probabil, în timp, o Românie de landuri, o Românie federală (idee care produce frisoane şi azi multora dintre compatrioţii noştri), despre care nu ştim dacă ar fi rezistat provocărilor timpului şi istoriei…

Al doilea pas înainte

Faţă de ezitarea marilor puteri, buna tradiţie românească a faptului împlinit (o manieră tipic românească) a condus la dubla alegere a lui Al. I. Cuza. Aşadar, prin dubla alegere a biruit ideea autohtonismului (teorie dragă şi puternic promovată de Roller şi adepţii săi internaţionalişti şi întregii istoriografii comuniste şi protocroniste). Lucrurile ar fi fost perfecte dacă Alexandru I. Cuza s-ar fi ridicat la înălţimea poziţiei ocupate. (nota bene: prin această abordare nu dorim deloc să-l dăm jos pe Cuza de pe soclu şi nici să-i diminuăm meritele. Dimpotrivă, istoria i le recunoaşte pe deplin.)

Alegerea lui Alexandru Ioan I, aşa cum i-a consemnat istoria numele oficial în galeria de conducători, a reuşit să salveze ideea unirii, iar activitatea reformatoare din epoca lui (unirea deplină, reforma constituţională prin realizarea Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris, reformele sociale – secularizarea averilor mănăstireşti şi reforma agrară etc.) sunt merite incontestabile pe care istoriografia le aşează la bilanţul pozitiv al domniei lui Cuza vodă.

Ce nu ne spune destul de apăsat istoria şi istoricii este faptul că „domnul unirii“ nu şi-a jucat rolul aşa cum cereau timpurile şi nu a respectat partitura scrisă de hotărârile divanurilor ad-hoc… Adică, dincolo de reforme, unele binevenite şi necesare, Cuza nu s-a mărginit să joace rolul de arbitru, cheia de boltă a unei arhitecturi de democraţie constituţională, şi a devenit (surpriză/ ghinion), un principe jucător pe arena politică… Trăim parcă un déjà vu.

Lovitura de stat de la 2 mai 1864 a aruncat în aer structura instituţională a noului stat. Principele a dizolvat parlamentul şi a guvernat prin decrete. Nu se putea guverna împotriva reprezentanţilor din camerele legiuitoare, aleşi de popor (chiar dacă printr-un vot cenzitar). Nici chiar cele mai bune intenţii nu pot scuza lovitura de stat, bazată pe o ideologie politică la modă în epocă: bonapartismul – adică politica inaugurată de Napoleon al III-lea. Bonapartismul s-a bazat, precum se ştie, pe politica loviturii de stat şi concepea organizarea unui stat modern prin reforme venite de sus şi prin controlul foarte strâns al „alegerii“ reprezentanţilor naţiunii: cens ridicat, pentru alegători, organizarea celei de-a doua camere, senatul  – cu senatori numiţi de principe din cercurile apropiaţilor săi, în general conservatoare, reforme „luminate“ venite de sus. Nici una din reformele pe care le-a folosit ca pretext nu pot scuza un asemenea tip de guvernare. (Spre exemplu, reforma agrară nu a rezolvat problema lumii rurale, dovadă explozia socială a răscoalei din 1907, iar cât priveşte raporturile cu biserica, provocate de secularizare, ar fi foarte multe de spus).

Pasul al treilea: abdicarea lui Cuza şi aducerea lui Carol I

Dintr-un instinct de conservare, reprezentanţii clasei politice au trecut de posibilele divergenţe ideologice care-i separau pe moment şi au realizat un front comun pentru a salva ce se putea salva din planul iniţial (prinţul străin şi regim constituţional, reprezentativ). Ceea ce s-a numit în epocă şi mai târziu, „monstruoasa coaliţie“ nu a fost nici pe departe atât de monstruoasă pe cât s-a spus, mai ales de istoriografii epocii comuniste. Cei care l-au debarcat pe Cuza (evident într-o manieră îndoielnică, deloc de aplaudat) au trecut rapid la ducerea la îndeplinire a ultimelor două puncte rămase nerealizate ale planului iniţial, adică aducerea unui principe străin şi adoptarea rapidă a unei noi constituţii.

Ca atare, epoca lui Cuza poate fi considerată ca un accident de parcurs, sau ca un soi de detur, de ocolire a unui obstacol, pe moment insurmontabil.

Urmând acelaşi model belgian, oamenii politici au trecut repede la fapte. Au propus domnia ţării lui Filip de Flandra, fratele regelui Belgiei, dar acesta declină oferta, în lipsa acordului lui Napoleon al III-lea. (Filip de Flandra ar fi dorit, dar cum familia regală belgiană era din dinastia de Orléans, avea toată opoziţia lui Napoleon al III-lea). Dar lucrurile s-au desfăşurat repede, oferta este reiterată prinţului Carol de Hohenzollern, care acceptă repede, vine în ţară şi, la 10 mai 1866, este proclamat principe al noului stat, odată cu acceptarea unei noi constituţii, calchiată şi ea după constituţia belgiană de la 1830. Aşadar, clasa politică românească, pusă într-o poziţie dificilă de refuzul lui Filip de Flandra, şi de opoziţia napoleoniană, a revenit repede la planul iniţial, marile puteri europene fiind puse, încă o dată, în faţa faptului împlinit, dar invocându-se de fapt, voinţa liber exprimată din divanurile ad-hoc de la 1857. Cu riscul de a provoca din nou mai vechile clişee istoriografice, îndrăznim să comparăm mişcarea de la 11 februarie 1866, cu glorioasa revoluţie de la 1688 din Anglia, care l-a debarcat pe Iacob al II-lea Stuart şi a instalat monarhia constituţională britanică, sub dinastia de Orania.

Al patrulea pas

Pentru ca întregul proiect să fie îndeplinit, mai rămâneau doi paşi importanţi de făcut. Unul dintre aceştia era, evident, emanciparea totală de sub tutela marilor puteri europene, adică obţinerea independenţei noului stat. Existau două posibilităţi. Prima consta în proclamarea pur şi simplu a independenţei, profitându-se de conjuncturile internaţionale, printr-o activitate diplomatică susţinută pe lângă marile puteri. O a doua posibilitate consta în cucerirea prin luptă a noului statut, dar această manieră avea riscurile sale, deloc de neglijat. Ocazia s-a ivit la 1877, când Rusia declară un nou război Turciei.  Astăzi se ştie prea bine care a fost rezultatul războiului. La congresele de pace de la San Stefano şi de la Berlin (1878) independenţa României a fost recunoscută.

Dar nu s-a întrebat nimeni ce ar fi urmat să păţească România dacă Turcia ar fi câştigat războiul? La fel cum uităm că şi în cazul victoriei Rusiei riscurile nu au fost deloc puţine. În ciuda garanţiilor oferite prin tratate, Rusia avea pregătit textul proclamaţiei prin care urma să facă două gubernii din cele două foste principate. S-a dovedit că intervenţia marilor puteri a fost din nou salutară, dar la Berlin, aceleaşi mari puteri europene au recunoscut o independenţă cu… condiţii, dar totuşi independenţă!

Al cincilea pas: Regatul României

Ultimul act spre îndeplinirea proiectului iniţial (proclamarea regatului) s-a petrecut şi el în doi timpi. Primul a aparţinut corpurilor legiuitoare (Camera şi Senatul) şi s-a petrecut în martie 1881, atunci când a fost votată legea de proclamare a Regatului României. Al doilea moment, plin de încărcătură simbolică, s-a petrecut la 10 Mai 1881 şi a tradus în mod simbolic în această zi de 10 mai, care avea atâtea semnificaţii în istoria modernă a românilor şi care a fost sărbătoarea naţională a Regatului României până la venirea comunismului, proclamarea regatului ca formă politică de mare prestigiu, prin care noul stat intra cu statut egal în concertul statelor moderne europene.

Prin acest ultim şi simbolic act politic, generaţia care a gândit, conceput şi pus în practică hotărârile adunărilor ad-hoc – adică a unui proiect naţional modern – a pus cheia de boltă a construcţiei statului român modern. Un stat sub forma unei monarhii constituţionale parlamentare, dotat cu o constituţie modernă şi cu instituţii democratice bazate pe valori europene perfect sincrone cu valorile cele mai avansate în Europa.

Era vorba de un stat care se bucura de prestigiu şi care intra alături de ţările europene în perioada de timp cunoscută sub numele de „la belle époque“ – o epocă istorică de o efervescenţă creatoare în toate domeniile de creaţie.

Se pot spune multe despre acest proiect de ţară, dar aici ne vom mărgini să constatăm că este primul proiect de ţară reuşit şi durabil, un proiect de ţară realizat în doar 24 de ani, o perioadă istorică relativ scurtă, în care naţiunea română recupera, de fapt, secole de istorie.

Desigur, aceste realizări epocale sunt opera unei singure generaţii. Doar câteva nume alese aleatoriu sunt semnificative: fraţii Brătianu, Goleştii, Bălăceanu, Alecsandri, C. Negri, Cuza, Kogălniceanu, Ion Ghica etc. Este generaţia de tineri boieri care la începutul secolului au descoperit Europa şi valorile ei în universităţile occidentale, urmate, la vârsta tinereţii, de romanticii şi visătorii generaţiei de la 1848, ca să devină apoi oamenii politici maturi şi plini de curaj şi iniţiative mai târziu, care au gândit şi împlinit marele vis al unirii, independenţei şi regatului României.

Este şi acesta un bun exemplu cu privire la rolul elitelor şi la buna lor folosinţă de către o societate responsabilă şi vizionară. O mai bună cunoaştere şi restituire a acestei generaţii şi a faptelor istorice realizate de ea s-ar dovedi, probabil, cu folos pentru generaţiile de azi şi de mâine.