a7

Fulviu şi Anir

Corin Braga

În acel moment, sora medicală intră în salon. Avea o figură speriată şi se mişca agitat, încercând totuşi să se controleze.

– Domnule Fulviu, sunteţi chemat la director.

În afară de sora şefă, Fulviu nu vorbise cu nimeni din conducerea sanatoriului şi era conştient de faptul că şederea lui acolo ar fi trebuit să fie aprobată de către director. Altfel, risca să fie surprins ca un musafir nepoftit şi să fie dat afară, poate chiar arestat.

„Sau executat în piaţa publică. Aşa vei şti şi tu cum e să fii linşat“, îi şopti o voce în cap.

„Anir, eşti treaz, eşti aici de faţă?“ tresări Fulviu, vorbind cu sine însuşi.

„O, da. Diamantul e perfect. Văd totul în feţele sale, chiar şi pe tine, acum.“

„O vezi şi pe Luiza?“

„Da, dar ea nu e acolo, e cu mine. Adică într-o altă faţă de cristal.“

„Nu credeam că e posibil“, murmură Fulviu. „Va trebui să mă obişnuiesc cu asta.“

– Înţeleg că v-aţi consultat cu prietenii dumneavoastră din oraş, sper că veţi rezolva problema, spuse sora medicală, care îl urmărise contrariată şi admirativă în acelaşi timp. Să mergem, domnul director ne aşteaptă şi e foarte furios.

„Să vedem cum ai să te descurci, domnule consilier“, chicoti Anir pe un ton ambiguu.

„Te rog să taci, trebuie să mă concentrez la ce voi spune“, îl apostrofă Fulviu, urmând-o pe soră pe coridor.

Biroul directorului se afla la etajul al doilea, deasupra holului de la intrarea în clădire. Sora deschise uşa grea, capitonată, şi îi făcu lui Fulviu semn să intre. Prima persoană pe care o văzu fu infirmierul mătăhălos, care stătea mut, cu capul plecat, în faţa biroului de nuc lăcuit al directorului. Prea mic, halatul îi stătea stingher pe trupul masiv, iar braţele îi ieşeau păroase afară din mâneci. Privea ţintă la unul din obiectele împrăştiate pe placa de sticlă ce acoperea biroul, dosare, cărţi, stilouri şi creioane, un presse-papier, un glob în miniatură, un telefon vechi şi altele. Dincolo de acestea, pe un fotoliu cu spătar înalt, şedea un medic corpolent, de vreo şaizeci de ani, îmbrăcat într-un costum cenuşiu, fără veston şi doar cu vestă, peste care îmbrăcase, fără să-l încheie în faţă, un halat alb. Avea un început de chelie care îi urca dinspre frunte spre creştet, dar împrejurul urechilor părul grizonat i se înfoia rebel. Fără a fi gras, avea o faţă rotundă, cu obraji cărnoşi, care însă se lăsaseră uşor în jos din cauza vârstei. Directorul avea fruntea ridată, un nas coroiat, gura senzuală şi ochi maro mânioşi, care aruncau fulgere spre infirmier, spre Fulviu şi spre sora care se strecurase în spatele acestuia.

– Aşadar, dumneata i-ai dat învoire să stea în sanatoriu, tună bărbatul către sora şefă, continuând se vede o discuţie începută anterior. Şi l-ai introdus şi pe lista de cantină?

– Îhî, îngăimă femeia, trăgându-se după Fulviu şi frecându-şi nervos, inconştient, palmele.

– Şi cu autoritatea cui, mă rog?! Crezi că sanatoriul este un hotel? Şi că poţi decide cum este condus? De ce nu dai concurs pe postul de director, poate cei de la centrală te vor găsi mai potrivită pentru balamucul de aici! Sau te vor da afară, înainte să o fac eu!

Intimidată şi speriată, sora scoase o batistă şi începu să-şi sufle nasul, pentru a ascunde lacrimile care o podidiseră.

– Dar a avut aprobare…, se smiorcăi ea. Dumneavoastră nu eraţi aici, aşa că am vorbit la telefon, în Clusium, cu domnul Textoris.

– Şi ce e cu asta? Domnul Textoris e soţul şi tatăl a două dintre pacientele noastre, nimic mai mult.

– E medic…, strecură sora.

„E directorul general al centralei medicale din Clusium“, spuse o voce, pe care cei din încăpere nu părură să o audă fizic, ci să o recepţioneze direct în minte.

„Anir, ce faci, încetează!“, şopti în de sine Fulviu.

– Mda, făcu directorul, fără să se uite la Fulviu. Dar asta, doamnă, tot nu îţi dă dreptul să treci peste autoritatea mea. De ce nu m-ai întrebat?

– Voiam să vă anunţ când vă întoarceţi, adică astăzi.

– Şi între timp dânsul a apucat să-i agite pe pacienţi. Ce s-a întâmplat ieri cu doamna Textoris? De ce a făcut o criză?

– Eu sunt de vină, am încercat să comunic cu ea, interveni Fulviu, pentru a o disculpa pe sora şefă.

– Cu dumneata nu vorbesc încă! i-o reteză directorul, fără să se întoarcă spre tânăr.

„Dar vei vorbi“, susură o voce inaudibilă.

– A trebuit să fie legată? continuă directorul.

– Doar sedată, răspunse sora.

– Şi domnişoara Textoris?

– Ea este bine, e stabilă…

„Dacă asta numiţi voi stabilitate!“ vibră o voce sarcastică în eter.

Directorul dădu cu mâna prin aer, ca şi cum ar fi alungat o idee neplăcută, apoi reluă:

– Vei primi o mustrare scrisă! Altă dată să nu se mai repete. Iar dumneata, nea Matache, se întoarse el spre infirmier, cum ai acceptat să se întâmple asta?

Omul nu răspunse şi nu se mişcă, îşi înfundă doar pumnii uriaşi în buzunarele halatului şi rămase cu privirea posomorâtă fixată pe o pată de culoare de pe faţa biroului lăcuit.

– Am auzit că i-ai dus şi un pat mobil în camera domnişoarei Textoris. Sora şefă ţi-a cerut asta?

– Nu, molfăi infirmierul.

– Adică ai făcut-o de capul tău? Nici tu nu mai ai şefi şi crezi că poţi face ce-ţi trece prin cap, fără să întrebi pe nimeni?

– Am ascultat ordinele domnului consilier, mormăi infirmierul.

– Consilier?! Ce consilier!? explodă directorul, cu obrajii tremurând de indignare şi părul din jurul urechilor ridicat vâlvoi. Dumneata mi i-ai înnebunit de cap pe subalterni? se întoarse el spre Fulviu.

– Sunt student, spuse tânărul simplu. Nu cunosc nici un consilier.

„Ba da. Îl cunoşti chiar pe preşedintele Consiliului municipal din Clusium.“

– Mda, se mai înmuie directorul. Dar faptul că ai cunoştinţe sus-puse nu îţi dă dreptul să încalci regulile din sanatoriu.

– Mă numesc Fulviu Friator. Sunt rudă cu familia Textoris. Sunt verişorul Luizei.

– Mă rog. Dar nici măcar rudele nu au voie să stea aici. Ştii că aş putea chema poliţia, să te ridice pentru violarea proprietăţii?

„Dar nu o vei face.“

– Ce a fost asta?! tresări directorul, devenind conştient de voce. Cine a vorbit? Mai e cineva aici?

– Îmi pare rău că nu v-am aşteptat aprobarea, îşi ceru scuze Fulviu.

„Dacă asta ajută, am putea să facem acum o cerere scrisă de cazare.“

– Şi pe ce motive? se îmbună directorul.

– Cred că o pot ajuta pe Luiza Textoris, se animă Fulviu. Ştiu cum poate fi vindecată.

– Ce vorbeşti! pufni medicul dispreţuitor. E unul din cele mai complicate cazuri. Şi fără speranţă. Ce cunoştinţe psihiatrice ai dumneata?

– Am citit câteva cărţi, dar nu am prea multe noţiuni teoretice. Totuşi am experienţă practică.

– Ia auzi! Cum adică? Ai lucrat cu bolnavi?

– Ştiu ce gândesc.

– Nimeni nu ştie! decretă directorul. După treizeci şi cinci de ani de meserie, pot să-ţi spun că habar nu am ce e în mintea schizofrenilor.

„Dar vei afla”.

Directorul tresări electrocutat, ridicându-se spre Fulviu.

– Ce e asta, eşti cumva ventriloc?

– Puteţi spune şi aşa. Însă e doar un prieten.

– Ce prieten? se uită medicul suspicios la el. Suntem mai mulţi în încăperea asta?

– În definitiv, spuse Fulviu, căruia îi venise o idee cum să-l convingă pe director, aveţi toate motivele să mă primiţi aici.

Făcu un pas până în faţa biroului, dădu câteva dosare în lături şi se aplecă spre director, privindu-l în faţă. Bărbatul se trase cu scaunul puţin în spate.

– Ce motive? întrebă acesta circumspect.

– Înţeleg că nu aveţi camere de oaspeţi, pentru vizitatori sau musafiri…

– Nu avem. Nu putem primi pe nimeni peste noapte.

– Dar saloane pentru pacienţi? Saloane neocupate?

– Da, avem două libere, 146 şi 147, sări sora şefă, dar amuţi sub privirea mustrătoare a directorului.

– Aşadar, nu puteţi găzdui vizitatori şi rude. Dar bolnavi?

– Dacă ne sunt trimişi cu bilet de internare, preciză directorul.

– Şi dacă face cineva, un vizitator, o criză, aici? Nu aveţi obligaţia să-i daţi primul ajutor, să-l internaţi dacă e în stare gravă?

– Ce vrei să spui?

„Că ne vei repartiza un salon.“

Directorul îl privi pe Fulviu cu ochii măriţi:

– Citeşti gândurile? Încerci să-mi transmiţi gânduri? Te joci de-a ventrilocul?

– Aşa spun şi cunoscuţii mei. Dar pentru dumneavoastră, ca psihiatru, putem spune că am dublă personalitate.

– Vrei să spui personalitate multiplă? Susţii că eşti nebun?

– Iată, acum aveţi şi un diagnostic care să vă permită să-mi faceţi o foaie de internare.

– Dar…, pari normal, nu arăţi a bolnav mintal, spuse directorul, nu foarte convins.

– Vreţi să îmi faceţi analiza? Doriţi să fac o criză?

Directorul se trase şi mai în spate cu scaunul.

– Poate că nu ar strica. Ce-ar fi să ne ducem în sala de consultaţii? continuă el prevenitor. Acolo avem şi aparate de reflexologie.

„Şi maşină de şocuri electrice? Nu, preferăm să rămânem aici.“

– Nea Matache, spuse directorul spre infirmier, dar fără să-şi ia ochii de la Fulviu. Cred că voi avea nevoie de ajutorul dumitale. Şi dumneata, soră, cheamă te rog şi infirmierul de la etajul doi.

„Sora şefă şi nea Matache ascultă de ordinele domnului consilier“, răsună obraznic şi autoritar vocea în minţile celor trei din încăpere.

Sora medicală se trase într-un colţ, murmurând „Eu nu mă amestec…“

Infirmierul se întoarse spre Fulviu:

– Cum pot să vă ajut?

Directorul sări în picioare, îndepărtând fotoliul şi trăgându-se speriat, cu spatele la perete.

– Aţi înnebunit cu toţii?

„Nu, doar tu, dacă mai faci pe nebunul!“

– Liniştiţi-vă, interveni Fulviu împăciuitor, nu vă cer decât un lucru simplu, care stă în puterea dumneavoastră de director: să îmi daţi învoire să stau în sanatoriu câteva zile, să îmi repartizaţi un salon. La urma urmelor, o fac pentru a ajuta un alt bolnav. Nu este datoria dumneavoastră să faceţi tot ce vă stă în putinţă pentru binele pacienţilor?

„Fii drăguţ, vino la birou şi completează o foaie de internare!“ răsună vocea în mintea directorului.

– Nu mă puteţi obliga, îngăimă acesta.

„Ah, în sfârşit ne-a acceptat pe amândoi. E foarte amabil din partea lui.“

– Nu vreţi să vă pierdeţi minţile, nu e aşa? îl întrebă Fulviu cu o solicitudine aproape caldă.

– Mi-e teamă că le pierd deja, murmură directorul, tremurând, cu bărbia căzută şi ochii jucând nesigur în orbite.

– Credeţi-mă, ştiu cum e, îl consolă Fulviu. Nea Matache, ajută-l pe domnul director să se aşeze.

Infirmierul înconjură biroul şi, cu gesturi precaute dar ferme, îl îndrumă pe medic înapoi spre fotoliu. Alb la faţă, de parcă ar fi ieşit dintr-o criză, acesta se aşeză şi trase spre el un registru cu formulare.

– Câte persoane? Câte paturi? întrebă, aplecat deasupra unei foi preimprimate, ţinând în mâna tremurătoare un stilou.

– Bună întrebare, comentă Fulviu. Însă un singur pat va fi de ajuns.

– Nu uitaţi bonurile de masă, strecură sora şefă din colţul ei.

„Şi să nu-ţi treacă prin cap să suni la centrală sau să chemi pe cineva! Îţi voi schimba conexiunile. Îţi voi muta telefonul.“

– Aţi înţeles? interveni şi Fulviu. Ce s-a întâmplat aici rămâne doar între noi. Nu încercaţi să contactaţi pe altcineva!

„Altfel vei înnebuni.“

– Ştiam că vom rezolva problema în mod amiabil, continuă Fulviu cu satisfacţie şi uşurare, aplecându-se din nou peste birou ca să-i întindă mâna directorului.

Pomeţii lăsaţi ai acestuia tremurau vizibil, falca îi căzuse lăsând să-i curgă două şuviţe de salivă pe la comisurile gurii, iar ochii îi fugeau hăituiţi, de parcă tocmai făcuse un mic atac cerebral. Fulviu îi strânse mâna, rupse din repertoar fişa completată şi semnată şi se întoarse să i-o înmâneze surorii medicale.

– Dacă doriţi totuşi să vă consultaţi cu cineva, să ştiţi că aveţi aici, la sanatoriu, un specialist eminent, pe psihiatrul Vroclav Vladinski, adăugă Fulviu, îndreptându-se spre uşă, urmat de sora şefă şi de infirmier.

„Pe Vladinski l-a scos din uz Luiza“, spuse Anir din centrul de reorganizare a realităţii.

– Dar tu de unde ştii? întrebă Fulviu în gând.

„Am văzut într-una din oglinzi, imediat ce ai pomenit de el.“

– Ai avut timp, aşa de repede?

„De fapt, nu am nici un fel de timp, toate îmi apar simultan, şi le văd cât am nevoie. Dar acum te las, cheamă-mă când vei avea nevoie de mine.“

(Fragment din romanul Ventrilocul,
în pregătire)