a13

Scutul Atenei

Marta Petreu

Giovanni Rotiroti, românist italian la Universitatea din Napoli, este pasionat de avangarda românească şi de generaţia ’27, grupări şi curente de creaţie independente, care însă s-au intersectat şi au intrat în dialog de la sfîrşitul anilor 1920 (în România) şi pînă la sfîrşitul vieţii protagoniştilor (de data asta la Paris). Avînd ca formaţie psihanaliza, în varianta şi vîrsta ei lacaniană, Giovanni Rotiroti este şi un cunoscător avizat al culturii române şi al filosofiei europene, inclusiv de ultimă oră; or, toate acestea intră în mod firesc ca instrumente de lucru în studiile comparatiste din volumul, scris în română, Chipul meduzei (Napoca Star, 2017). „Personajele“ cărţii sînt prin urmare Eugen Ionescu, Cioran, Zelea Codreanu, Celan, Gherasim Luca, Noica, Mircea Eliade, Bogza ş.a.

Titlul cărţii este inspirat din Celan, care, în felul său fracturat şi enigmatic, a vorbit despre „capul de meduză“ şi istoria secolului al XX-lea pe care el însuşi a trăit-o şi a invocat obsesiv o dată, „20 ianuarie“ (1942) – adică momentul cînd Hitler şi oficialii lui au luat la Wannsee hotărîrea „soluţiei finale“ pentru populaţia evreiască. Expresia lui Celan, care evocă oroarea pietrificatoare, este pusă de exeget, în urma unei laborioase analize de factură psihoistorică, în legătură cu al doilea război mondial şi cu antisemitismul pus în practică la scară continentală, iar în spaţiul românesc, căruia Celan i-a aparţinut iniţial, cu antisemitismul „obscen”, fanatic şi articulat al mişcării legionare.

Concepute din unghiuri interpretative insolite şi chiar oarecum marcate metodologic de tehnica poetică avangardistă, studiile scot în evidenţă elemente de psihologie şi ideologie adesea trecute cu vederea. În timp ce declaraţiile obstinate ale autorilor de vîrf ai generaţiei ’27 vorbesc despre pasiunea lor (iniţială, însă abandonată cam prin 1932-1933, cînd vremurile s-au schimbat) pentru „spiritualitate“, Rotiroti – pe urmele lui Alain Badiou, care a afirmat că adevărata pasiune a secolului trecut a fost realul – îi priveşte pe tinerii intelectuali de dreapta sau de stînga din România ca ahtiaţi după real şi bolnavi de boala realului. Pasiunea lui Cioran, de pildă pentru politică este explicată, foarte ingenios, prin obsesia generaţiei sale, observată de autorul analizei în primul rînd la Ionescu, pentru o personalitate exemplară – care însă lipseşte; constatarea ironică a lui Eugen Ionescu cum că generaţiei îi lipseşte un geniu devine la Cioran, spune Rotiroti, obsesia unui vid cît ţara; iar dovada acestei foarte acute interpretări se află în acel text al lui Cioran, la început conferinţă radio, de comemorare a morţii lui Zelea Codreanu („Înainte de Corneliu Codreanu, România era o Sahară populată…“ etc.). Privirea psihanalistului a prins instantaneu una dintre obsesiile majore ale lui Cioran, aceea cu privire la golul/vidul din „sîmburele“ fiinţei naţionale româneşti. Tot pe seama unui gol de fiinţă şi trăire (pe seama sevrajului în care a intrat de pe urma încetării extazurilor mistice) am presupus şi eu, la un moment dat, că s-ar fi livrat Cioran pasiunii politice pentru România şi extrema dreaptă românească… Şi: ştiut fiind faptul că, după primul război mondial, Europa a intrat în ceea ce filosofii numesc „criza fundamentelor“ (s-au prăbuşit toate ideile fundamentale pe care a fost clădită civilizaţia europeană, începînd cu acelea metafizice, religioase, morale şi, fireşte, politice), poate că am putea extrapola „teoria golului“ la scara istoriei continentului; poate că am putea să afirmăm că geneza extremismului şi totalitarismului care au desfigurat secolul al XX-lea ar putea fi descrisă şi explicată, la nivel psihanalitic şi psihoistoric, prin golul din miezul comunităţilor europene; iar extremismul şi totalitarismul ar putea fi socotite creaţia – maladivă, monstruoasă – prin care Europa a încercat să umple hăul care se căscase în miezul ei.

În Chipul meduzei, texte nu doar „teoretice“, ci şi strict literare – poeme ale lui Gherasim Luca, „Tangoul morţii“ al lui Celan, frînturi din Geo Bogza etc. – sînt citite şi interpretate în oglindă cu unele laitmotive ideologice ale epocii: cu mitul jertfei şi al morţii legionare, cu ideea-program de „om nou“ – lucru la fel de legitim ca a citi poemele Ilenei Mălăncioiu din Urcarea muntelui, ca să dau un singur exemplu, ca un portret fără rest al sumbrilor ani ceauşişti. Fără să piardă din vedere nici diferenţele dintre totalitarismele interbelice, nici ceea ce au avut ele în comun, adică faptul că erau totalitarisme, Giovanni Rotiroti surprinde patologia psihologico-morală a aderenţilor români. Textul său este în dialog permanent cu autori recenţi – de pildă cu filosoful sloven extrem-contemporan Slavoj Žižek – ori cu interpretări (ideologice sau nu) deja existente, cum ar fi aceea a lui Furio Jesi despre „Comentarii la legenda Meşterului Manole“ de Eliade, interpretare pe care o corectează în favoarea influenţei lui Dan Botta asupra lui Eliade. O bibliografie teoretică largă e utilizată pentru a trasa chipul antisemitismului românesc: de la izvoarele lui germane (Otto Weininger, sursă şi pentru misoginismul evident al unor criterionişti, ceea ce ne arată că nu e chiar aşa de inocent cu ce fel de cărţi ne hrănim, mai ales în tinereţe) la Nae Ionescu şi „elevii“ săi. Unul dintre cele mai interesante capitole este despre proiectul, utopic, al avangardiştilor români, în speţă al lui Gherasim Luca, de revoluţie prin iubire şi „erotizare a proletariatului”.

Intrat pe teritoriul românesc al textelor (de la articole la poeme) marcate de luptele ideologice dintre extremismele secolului trecut; intrat în aria textelor care încifrează post factum ecoul marilor tragedii ale secolului trecut; intrat aşadar într-un spaţiu iraţional şi araţional, puternic încărcat afectiv, Giovanni Rotiroti îşi conduce analizele lent, laborios, mobilizînd informaţii din cele mai neaşteptate domenii ale culturii şi abţinîndu-se de la orice diagnostic pripit. În fond, de chipul celei de-a treia Gorgone te poţi apropia numai folosind, ca Perseu, un scut: acela al raţiunii pline de afectuoasă comprehensiune.